Am ieșit astăzi în Piața Universității pentru a protesta împotriva proiectului Roșia Montana. Am ieșit cu speranța unei reușite a noastre, a celor care nu vor să fie otrăviți cu cianură, dar ăsta e alt subiect prea fierbinte și prea mediatizat pentru a-l dezbate de una singură pe blog.
Am ieșit astăzi și am mai fost la tot felul de evenimente unde am văzut copii cu părinți. De la copiii ăia mici de tot cu căști pe urechi care dorm în brațele părinților, până la copiii care deja încep să priceapă lumea din jur. Am realizat că fac parte dintr-o generație norocoasă, că sunt copii ai unor părinți care-i scot în lume, le arată cum se desfășoară viața și îi familiarizează cu evenimentele din jurul lor.
Am încercat să dau înapoi cât am putut. Și-mi amintesc frânturi de la revoluție, când mama privea îngrozită la televizor și se ruga să ajungă tata teafăr. Îmi amintesc că a venit Michael Jackson și am stat acasă că eram prea mică, pe când alții au văzut concertul din copaci. Îmi amintesc de cozile la sifon și tec, de portocalele de sărbători, de senzația pe care am trăit-o când am aprins televizorul color, de desenele animate, dar nu-mi amintesc să fi mers cu ai mei la vreun eveniment, nici măcar la cinema sau teatru. Mă mai duceam cu școala în excursii, dar rar că erau scumpe, la piese de teatru și o dată la operetă (unde mi-a plăcut mult de tot), dar în rest nimic. N-am făcut parte din nicio mișcare.
Am crescut, am început să iau decizii independente, dar târziu au apărut în mine spiritul social și dorința de a însemna ceva. M-am format greu și a durat ceva vreme pentru că am suferit de tranziție. Nu mă plâng, generația 1985 e una mișto, însă și una chinuită, că noi am fost cam debusolați. În comunism eram prea mici, în capitalism eram în creștere, iar democrația a venit peste noi și ne-a luat pe sus.
Mă întorc la copiii de astăzi, acești mici arieni inteligenți, carismatici, energici, viitorul nostru. Îi privesc ușor invidioasă, dar cu mândrie și cu speranța că nu vor da bir cu fugiții prin alte țări, ci ne vor ajuta să fim din ce în ce mai buni. Iar dacă aleg să plece, acolo unde merg să ne facă să fim mândri. E un spirit naționalisto-patriotic în mine, născut târziu, dar pătimaș. Ei bine, admir părinții copiilor de azi, părinții ăia de-și scot copiii la proteste, concerte, expoziții și chiar terase… și sper să fiu și eu genul ăsta de părinte, care preferă să-i arate realitatea decât să-i facă o viață de basm.
Cu bine,
No Comments