Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

Despre cum am ajuns la urgențe, prima plimbare cu salvarea și mind fuck de la viață

Să zicem că e un party în aer liber la care m-am dus, dar nu neapărat să mă distrez cât să ies. Să zicem că am băut bere la pahar și am și fumat. Pentru că așa o ard eu. Să zicem că ultima masă a fost pe la 15:00 și că ultima perioadă din viață a fost destul de încărcată, atât fizic, cât și emoțional. Și să zicem că trupul ăsta de pregătea de multă vreme să-mi dea un semnal de alarmă, dar aseară a pus piciorul în prag. Sau n-a pus că nu avea vlagă.

Nu știu exact în care moment, dar am ieșit de la Arene și ne-am oprit pe o bancă de pe care nu m-am ridicat o bună perioadă. Pentru că efectiv nu am mai putut. Fiind lucidă și găsindu-mă de câteva ori într-o stare asemănătoare cu asta am zis că-mi trece dacă stau puțin. Nu mi-a trecut. S-a înrăutățit până când i-am zis Mariei să cheme salvarea. Și a chemat-o. Dar nu venea. Că eram în parc. Și nici eu nu prea puteam ajunge. Că nu aveam forță. După care un semi-blank, din care îmi amintesc că m-au luat mai mult pe sus. Urcam treptele iadului. Și țineam mâinile încleștate în pumni. Și ziceam Tatăl Nostru pe repeat. Uau.

În salvare trebuia să răspund la întrebări. Eram când lucidă, când inconștientă. Încercam să-i explic omului că nu mi s-a mai întâmplat așa ceva niciodată, că am mai băut și petrecut și că probabil mi-a pus cineva ceva în pahar. Abia puteam să vorbesc, îmi era extraordinar de frig, tremuram de se zguduia patul, îmi era sete și pierdeam contactul cu realitatea. Mi-a băgat perfuzie. Prima perfuzie din viața mea. După ce i-am zis de o groază de ori povestea serii, am pornit la urgențe. . Cu salvarea. Prima plimbare cu salvarea din viața mea. În cap mi se amestecau ideile: să rețin tot să fac un film, replici din Fight Club ”only when you hit rock bottom…”, “First you have to know, not fear; know, that someday your gonna die” și un moment din cartea lui Foer, „Extrem de tare…„ când întreabă Oskar ”Oare cum se aude salvarea din interior?” Nu o auzeam clar. Că îmi pierdeam cunoștința. Nici nu știu dacă aveam sirenele puse, știu doar că mă uitam la tavanul care se zguduia și la chipul omului cu care eram. Era un străin și era omul în deciziile cărruia stătea viața mea.

M-a legat de pat la un moment dat pentru că tremuram, probabil.  Urăsc să fiu prinsă de mâini. N-am avut forță să îi spun, am închis ochii. M-a tras de obraz, am deschis ochii. Vorbea așa ciudat. Nazal. Ușor arogant. Și la final zicea, ”Spune-mi, unde ai fost, ai?”, ”Ți-e somn, ai?”

tumblr_mwswv0XcMz1snexhzo1_1280

A fost ciudat că m-am gândit că s-ar putea să mor. M-am speriat, am început să plâng. Tremuram foarte tare. Respiram foarte greu. Și în momentul ăla am simțit o goliciune. Cumva, nu mă gândeam la nimeni atunci și apoi mi-au trecut o mulțime de oameni prin cap. Nu știu dacă așa se întâmplă sau ăsta a fost mecanismul meu de a rămâne conectată la realitate. Dar nu simțeam regret că s-ar putea să nu-i mai văd. Îmi era doar frică.

Probabil că în realitate situația nu era gravă, dar prinsă în bula aia încercam să mă agăț de anumite lucruri… și primul care mi-a venit în cap a fost… să rămân acolo în moment ca să știu să fac un film despre asta la un moment dat.

Am ajuns la Bagdasar. M-au plimbat cu targa. Prima plimbare cu targa. Ce ciudată e senzația. Habar nu aveam unde sunt. M-au luat în primire câțiva medici. Nu-mi amintesc foarte multe, doar că era o doctoriță ceva mai dură, care m-a luat destul de tare, eu eram însă prea moale. Nu se decideau pe ce secție să mă bage. Deși tipul de pe salvare fusese mega ciudat și îmi vorbea ciudat, s-a dovedit că e part of the role la job, dar că încerca să mă facă bine.

Încercam să le explic că sunt lucidă, că am băut bere, că nu mi s-a întâmplat asta niciodată, că am job, că am terminat facultate, că sunt o persoană responsabilă. A venit o doamnă doctor cu ochi verzi sau albaștri pe care am strâns-o de mână speriată. S-a uitat la mine lung. Am început să plâng. Încercam să-i spun că nu știu ce s-a întâmplat. Am semnat de externare. Era haos. Și îmi era rău. Și toată lumea vorbea despre fata din patul ăla care a băut patru beri la concertul ăla și cine știe ce a mai luat. Ah, fuck them! Dar doctorița cu ochii frumoși mi-a zis să rămân să vedem ce iese. Am rămas.

M-au ridicat să merg la baie să le aduc analize la urină. Aproape am picat lângă pat. M-a prins un domn într-un halat vișiniu și Maria și Matache. Până la urmă am reușit să mă duc.
A mai venit o doamnă brunetă care la un moment dat mă întreba cu cine m-am certat, să-i spun. M-a tot întrebat asta și mi-am amintit că am fost tristă, dar nu avea nicio legătură. La a treia injecție m-am mai liniștit. Din când în când un tip în halat albastru îmi verifica pupilele. Era tânăr. A venit de câteva ori. Și domnul în vișiniu s-a întors și mi-a zis să am grijă… îmi vorbea blând și cald și prietenos.

Auzeam aparatul ăla care monitorizează inima. Sunetul ăla clișeu din filme. M-a liniștit. Însemna că sunt în viață.

Mi-a ieșit o liniuță la THC. Calciul mi-a ieșit ok, deși tot circul părea a fi smasmofilie. Dar luasem un calciu cu vitamina D și o aspirină pe zi. Inima bătea ok. Tensiunea 12 cu 7, tensiune optimă. Eu tremuram ca varga și-mi era extrem de frig. M-am liniștit. M-au luat ai mei și m-au dus acasă. În sfârșit pe picioarele mele.

Nu știu dacă ăsta a fost un semnal de alarmă al corpului meu că ar trebui să mă opresc din tot haosul. Nu știu dacă am ajuns într-un punct în existență când trebuia să trec prin asta pentru a schimba puțin unghiul de abordare. Nu știu dacă fac eu un mare fâs și e doar o întâmplare. Sunt încă sub efectul nopții trecute… dar știu că orele alea petrecute în starea și incertitudinea aia au fost un mare șut în existență. Adună-te, ai grijă de tine, pune-te pe picioare și move on!

Nu cred că cei care au avut grijă de mine aseară vor citi vreodată asta, dar vreau să le mulțumesc că m-au tratat ca pe o ființă umană, că au avut grijă de mine, că au fost blânzi și că m-au pus pe picioare. Doamna doctor cu ochii frumoși mi-a dat apă într-o seringă pentru că nu avea în ce. M-am uitat lung la plecare și i-am mulțumit cu tot cu vorbe și privire. A fost îngerul meu păzitor.

Maria și Mihai, eroii mei cărora le-am strigat sâmbătă seara mi-au făcut și poze, dar astea vor rămâne în arhiva personală. Au fost destul de hardcore de s-au plimbat și-au stat cu mine acolo. Am noroc de oameni buni :)

Mulțumesc Univers!

Foto

You Might Also Like

12 Comments

  • Reply
    Adri
    20 October, 2014 at 12:17 pm

    Take care!

  • Reply
    Petru
    14 October, 2014 at 6:47 am

    ma bucur ca esti ok, dar, pana la urma, ce patisi? un diagnostic?

    • Reply
      Evergreen
      14 October, 2014 at 6:51 am

      :) Nu mi-au spus mare lucru. Spasmofilie. O să merg să investighez, însă eu cred că pur și simplu mi-a cedat organismul. A zis pauză :)

  • Reply
    Marin
    13 October, 2014 at 7:14 am

    Neata!
    Fiecare batalie cu viata din care scapi intreg e de obicei o victorie. Mai ramane sa te uit in urma si sa tragi linie si sa vezi ce alegeri sunt de facut mai departe. Ma bucur ca a trecut; ai grija de tine :)
    Saptamana frumoasa!

  • Reply
    RaduLeb
    12 October, 2014 at 7:07 pm

    Când am citit articolul tău, m-am întrebat cum ar fi dacă aș scrie și eu experiența mea. Tu simți că mori, că nu mai ai nicio șansă. Ei se uită la tine si râd. Experiența de la Urgențe m-a convins că prin toate experiențele dificile ale vieții trecem singuri: naștere, moarte. :)

    • Reply
      Evergreen
      13 October, 2014 at 11:49 am

      Păi, nu experiența de la Urgențe trebuia să te facă să conștientizezi asta… :) Am scris mult pe tema atacurilor de panică, au fost niște ani înfriorători, dar am depășit momentul. Îți doresc multă voință și muuultă încredere în tine :)

  • Reply
    Evergreen
    12 October, 2014 at 6:59 pm

    Le invingi. Daca am reusit eu, poate reusi oricine :) Crede-ma.

  • Reply
    RaduLeb
    12 October, 2014 at 6:51 pm

    :)
    Sper să reușesc să le înving. :(

  • Reply
    RaduLeb
    12 October, 2014 at 5:41 pm

    Mi-am dat seama, citind textul tău, că oricui i se poate întâmpla așa și suntem atât de siguri pe noi…
    Prima dată când am fost dus la spital aveam atacuri de panică. Nu a fost ușor.
    Mă bucur că ai oameni care sunt alături de tine. :)

    • Reply
      Evergreen
      12 October, 2014 at 6:49 pm

      Am facut si eu atacuri de panica acum cativa ani. Am luat pastile, am facut terapie. Am mers si la Urgente, dar imi amintesc ca m-au tratat foarte urat atunci… si eu m-am bucurat ca nu am fost singura.

  • Reply
    Lady of wolves
    12 October, 2014 at 11:04 am

    “Adună-te, ai grijă de tine, pune-te pe picioare și move on!” Mno, da. Asta imi tot repeta si mie mana de oameni pe care am noroc ca ii am in viata mea in momentul asta. Hai Greenule, hopa sus. Doar iese soarele, ce mama dracului? ;) :*
    Lupoaica

    • Reply
      Evergreen
      12 October, 2014 at 6:48 pm

      Te imbratisez!

    Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.