Despre cum îți programezi viața, conform cu standardele altora

nu există limită de vârstă să plângi din cauza iubirii. cum nu există limită de vârstă să înveți să vorbești engleza sau să lucrezi pe calculator. poate fi mai dificil, dar creierul nu spune stop la x ani și la revedere.

la 10 ani credeai că la 20 lumea e altfel, ești rege peste regate. la 15 ani te vedeai adult și responsabil la 20, independent. la 20 de ani te vedeai responsabil la 25, vreun afacerist de succes, alături de cineva cu care faci planuri de familie. la 25 de ani spui că la 30 te așezi la casa ta, până atunci mai ai timp. la 30 de ani găsești pe cineva și te așezi că deja timpul nu mai e prietenos. la 35 ai deja copil. poate doi. la 40 vrei să ai o casă la țară, undeva.

întotdeauna aduci vorba de vârstă. am x ani și nu mai pot să fac asta. de ce? pentru că societatea ți-a impus de-a lungul timpului că de la o vârstă încolo nu-ți mai permiți luxul să experimentezi, să greșești, să cauți, să accepți, să nu te dai bătut. pentru că ai tăi te-au educat conform celor 7 ani de acasă că la 33 de ani e cam târziu să te apuci să-ți schimbi cariera, că banii sunt importanți, că școala te face mare și tare, că statutul te ajută să ieși în față. că ei n-au avut și să ai tu. pentru că tu însuți nu te accepți pe tine așa cum ești.

ți se pare absurd la 27 de ani să te îndrăgostești ca un copil de 5 ani. și ți se pare absurd să nu ai credit la o casă, pe cineva căruia să-i pui verigheta pe deget, planuri pentru copii, vacanțe prestabilite, cercuri de prieteni așezați la locul lor. ți se pare de râs că la 29 de ani o femeie e singură, are ceva de n-o ia nimeni… nu? sau bate la ochi să auzim despre un bărbat la 30 care e singur, o fi bețiv sau o avea pofta jocurilor de noroc. altfel, l-ar fi luat una.

îți programezi viața după cum vezi la tv sau după cum cred alții că e normal. nu există libertatea alegerii, până și asta e în convenția: libertatea mea nu o lezează pe a ta. super!

te temi de etichete. te temi de eșec. ți-e frică de impresiile celorlalți, de ce-o să spună lumea, de ai tăi, de dezamăgiri. și deși simți că nu e bine,  mergi pe drumul ăsta prestabilit. ba, te și judeci dacă n-ai ajuns acolo unde ți-ai imaginat că vei fi, pe vremea când aveai 12 ani și visai să fii pisică. te temi de lumea din jur. te temi că dacă ratezi trenul ăsta, n-o să mai vină altul. și apoi regreți.

nu există limită de vârstă pentru nimic, mă rog, dacă ai 85 de ani și vrei să faci bungee, nu cred că e indicat, dar în rest imposibilul e accesibil. omul își pune singur piedici și mintea devine uneori scut împotriva curajului. omul e aproape de univers, dar degeaba.

hugslovepeace
>.<

 

Foto