Despre cum nu aș vrea să am iar 20 de ani

Nu știu de ce azi am senzația că multă vreme din viața mea am trăit în multe planuri, negăsindu-mă niciunde. Probabil pentru că așa a fost. De când mă știu am avut o groază de proiecte, voiam să fiu în altă parte decât eram, iubeam un om, dar tânjeam la altceva, căutam să găsesc liniștea oriunde în altă parte decât în mine însămi. Totul era tragic, ridicol și lipsit de nuanțe. Fiecare început era cutremurător și fiecare final dureros și dramatic. Trăiam o boală pe care aș numi-o absența acută a echilibrului.

Îmi era groază de maturizare. De trecerea timpului. De ideea morții. De ideea că sunt o ratată care nu va însemna nimic în univers. Îmi era groază de orice, deși le luam pe toate-n plex cu un curaj al copilului tembel. Mi se pare că am suferit crunt pentru lucruri prea mici, că am trăit prea intens situații banale, că am fost mereu într-un dereglaj emoțional.

Nu mă judec și nu mă reneg. Am fost un om frumos în toată stricăciunea mea. Pentru că întotdeauna am vrut mai mult, am vrut perfectul, am fugit de mediocritate și am încercat să-mi depășesc limitele.

Nu m-aș întoarce înapoi, decât dacă aș avea înțelepciunea de acum. Se apropie 30 de ani. Mă vedeam altfel, nicidecum aici și acum. Numai că aici și acum sunt atât de bine așezate, încât știu că a meritat tot zbuciumul.

Lucrurile se consumă mai mult în mine. Le dizolv cu răbdare știind că peste două săptămâni tot ce mă macină azi, va fi dispărut ca prin miracol.
Am învățat să am încredere în mine, în alegerile mele și în existența mea. Am învățat să renunț, în loc să rămân legată de o tristețe. Am învățat să mă tratez cu respect, dragoste și să mă valorific pe mine în ochii mei. Deși pare ușor, este al naibii de greu să-ți găsești curajul să te ridici de unul singur, dar fiecare lecție este neprețuită. Ce e drept, tot timpul am avut senzația că cineva acolo în univers mă iubește, într-un fel bezmetic și ironic. Indiferent de momentul în care m-am aflat, a apărut ceva, la timpul potrivit și m-a ajutat să merg mai departe.

Am momente când mă sperii. Când mă panichez. Când am senzația că mă sufoc în lumea asta, că aș fi putut mai mult. Dar înainte să dau cu mine de pământ, mă descos blând. Exact cum fac cu oamenii din jurul meu. Aplic terapie pe mine, caut și încerc să găsesc cele mai potrivite soluții. Accept mai ușor finalurile, spun ”la revedere” cu mulțumirea că am învățat ceva și din lecția asta și mă detașez într-un observator cât se poate de obiectiv.

N-am aflat răspunsurile întrebărilor mele. Dar am încetat să-mi mai dau în cap pentru asta. Fiecare om are propriul proces al evoluției. Unii se prind mai repede, alții mai greu. Eu sunt o fire mai lentă pentru că-mi place să analizez în detaliu fiecare trăire. Încerc să mă împrietenesc cu demonii mei, să-i înțeleg și să-i accept. Am învățat despre mine că nu pot fi 100% bună, cum nu pot fi 100% rea.

Sunt probabil undeva la mijlocul drumului. Ori poate puțin mai devreme. Ori mai târziu. Au rămas urme, picioare zdrelite, ego lovit, suflet plesnit peste ochi, dar și multe momente frumoase pe care nu le-aș da pentru nimic în lume.
Și, oricât de nasol mă voi găsi, voi ști că ar fi putut fi și mai nasol :)

Foto: Christopher McKenney Photography

Cu bine,