Sunt unii oameni, ăia super speciali, care au capacitatea să iasă din limitele trasate, să-și dea vălul de pe ochi și să vadă toată problema sau situația. Ei sunt atât de rari că îi observăm din când în când și oricum se chinuie degeaba, nu? Sunt ceilalți care se mint singuri în fiecare clipă, care văd o singură bucată și merg cu ea până în pânzele albe. Nu cred că este răutate, cred că este doar incapacitatea de a depăși niște bariere pe care societatea, educația și noi înșine le trasăm.
Sunt unele momente, alea ultra-speciale, pe care habar nu ai cum să le trasezi. Alea care-și sunt foarte clare în cap, dar care când sunt scoase pe gură par niște aberații emoționale. Momentele în care tu i-ai spune altui om că problema trebuie tratată cu comunicare pentru că uiți ce înseamnă să ai un nod în gât. Alea când știi în sinea ta că orice efort de a spune este în zadar, că s-a distorsionat banda comunicării și nu ai cum să ajungi la celălalt în cea mai onestă stare posibilă.
Există frica de a fi vulnerabili. Nu știu când se declanșează ea și cum poate fi vindecată, dar cu cât înaintăm în vârstă cu atât ne sperie mai tare gândul că putem fi văzuți așa cum suntem. Ce-i drept, într-o societate unde suntem îndopați zilnic cu metafore ale perfecțiunii și 10 pași spre o viață lungă și zen, a fi ”defect”, ”greșit”, ieșit din anumite tipare te face să te simți nelalocul tău. Din frica de a ne arăta vulnerabili pentru că automat asta înseamnă că suntem slabi și ușor de umilit (așa e la mine) preferăm să nu spunem lucrurilor pe nume, preferăm să trântim, să dăm cu obiecte de pământ, să căutăm motive în alte părți… ne paralizează gândul că altcineva poate să vadă că ne e teamă și că suntem atât de plăpânzi.
19 august.
credeam că n-o să mai scap niciodată.
No Comments