Despre cum nu sunt depresivă, dar îmi lipsește motivația

nu cred în bani.
mă visez uneori o bogătană care pleacă în croaziere și expediții în jurul lumii.
nu cred în suflete pereche.
dar tresar la poveștile altora.
nu cred în coincidențe.

sunt lucruri pe care le crezi închise. gânduri, sentimente. și simți un miros sau vezi o secvență într-un film. sau asculți o melodie. și te invadează toate. parcă vine sfârșitul în tine. te clatini și simți cum se dărâmă zidurile construite cu atâta sârguință. și nu știi în ce direcție s-o iei sau ce atitudine să adopți. dacă ești sincer cu tine și cu cei din jur, devii vulnerabil. dacă păstrezi distanța, devii singuratic. dacă bei, te ia depresia. dacă nu bei, te ia depresia.

există metode de motivare. și cărți de citit și oameni care țin discursuri de-ți zburlesc porii. le iei ca lecții de căpătâi. și începi să le aplici, până le uiți.

venim pe lume într-o formă anume. și se adaugă peste ea tot felul de alte forme mai mici. și ne dezvoltăm ca ființe într-o societate. avem mânii, frici, bucurii, momente de fericire. le avem pe toate. le disecăm, le așezăm în tot felul de sertare. căutăm să ne definim. cum vor alții, cum vrem noi. purtăm trecuturi îndepărtate și vise pătimașe. ne aruncăm în volbura mărilor, doar-doar găsim ceva-ul.

uneori ne simțim goi. speriați. și nu găsim nicio cale care să ne facă să ne simțim mai bine. ne punem eticheta de om ratat și ne afundăm în negru. golul e mai ofertant decât plinul. pentru că plinul ne face să simțim. și să devenim vulnerabili.

oamenii au uitat cum să comunice. din teama de a nu fi judecați. emitem zilnic teorii și comparații despre viețile celorlalți. și le judecăm comportamentele, alegerile. că așa suntem lăsați. bun sfătuitori. am uitat să fim relaxați printre oameni și etalăm ipostaze pe placul altora. căutăm să ne placă ceilalți pentru a ne place noi. ori adoptăm atitudine de om urâcios care e împotriva oricărui curent.

ne ia lumea și ne izbește de colo-colo. ne face să aparținem, ca mai apoi să ne abandoneze. ne înghit orașele. ne înghit speranțele. totul e mai mare decât noi, bobul mic într-un univers neînțeles.

suntem mingea de ping pong pe masa destinului. tot ce trebuie să învățăm e să sărim plasa. și să picăm cu brio înapoi.

confecționăm scene. și ne comportăm ca la teatru.

însă vine momentul când ne dezgolim de tot. și rămânem timizii, sensibilii, dragii, curații, sincerii.

e marți. zburdă păsările pe cerul înghețat. se topește zăpada pe la colțuri. blocurile gri se lasă-n voia sorții. și copacii se zgribulesc cu gândul la primăvară.

nu există cale de întoarcere.

împlinesc 28 de ani. și habar nu am ce am făcut până azi.

să facem film!

love,

muzică