Despre cum simt că România dispare din mine

Aud la radio că se vor face restructurări în sistemul bancar. Mă bucur că se închid băncile, le consider templele iadului. Mă întristez să aflu că niște oameni vor fi concendiați. Și oamenii ăia vor intra în panică și vor uita că viața e bună, vor căuta disperați de muncă și se vor deprima crunt.

Marga îl ia la mișto pe Pleșu. Câteodată am senzația că pe lângă infatuare și ipocrizie, la baza politicii stă prostia. Oare câtă vreme trebuie să mai treacă să se prindă toată populația că ICR-ul a murit și va fi îngropat cât mai curând? Și oare ce trebuie să facem noi, ăștia care vedem cum se întâmplă toate?

Ungurii vor să oblige oamenii care lucrează în administrația locală să învețe maghiara ca limbă maternă. Eu nu am nimic cu ei, am prieteni unguri și-s oameni foarte faini. Am o repulsie față de clasa politică și față de cei care uită că sunt în România și că limba maternă este româna. Nu mă deranjează să aud că se vorbește maghiară în juru-mi, dar mă deranjează să nu mi se răspundă în română.

”Incepand de la prefect, corespondentii televiziunilor si ai radiourilor romanesti, toata lumea care traieste din impozite, din impozitele secuilor, trebuie sa ne cunoasca limba, limba noastra  materna”, a declarat Raduly Robert (hotnews).

Domnule Raduly, atunci cer și eu secuilor care trăiesc din impozitele românilor să aibă decența și bunul simț să vorbească cu noi în românește, atunci când le cerem o sticlă cu apă.

În orașele de provincie totul merge prost. Mă rog, nici Bucureștiul nu e chiar pe roze. Se închid fabricile rămase și oamenii nu au încotro să se ducă. Și li se spulberă toate speranțele.Câteodată mă întreb din ce supraviețuiesc oamenii?

Există multe categorii de oameni. Ăia care nu au ce mânca, unde dormi, care muncesc cu ziua pentru o pâine care să ajungă trei zile familiei. Și ăia care se gândesc în ce stațiune montană să mai meargă la ski, când iese iPhone șase și dacă să-și ia pantaloni din piele de leopard sau geantă din crocodil sau pe amândouă?

Desigur, mai există un fel de clasă socială, cumva pe la mijloc. Care nu moare de foame, dar își ia geantă de la h&m de la reduceri. Eu fac parte din clasa asta socială. Uneori mă enervez că-s săracă de tot. Că am muncit de la 17 ani, că am absolvit două facultăți, că mă duce mintea și pot să fac aproape orice-mi propun. În fine, le iau cum vin și accept că iluziile despre cum voi fi nu au nicio treabă cu realitatea-n care sunt. Și nici nu mă mai simt dezamăgită de mine însămi.

Problema mea este că eu iubesc România, dar că n-o mai văd ca fiind parte din mine. Că, dacă până acum nu mă vedeam plecată, începe să-mi surâdă gândul străinătății. De ce? Pentru că am obosit să văd cum în fiecare zi sunt luată de proastă.  Cum mi se pune la îndoială inteligența, cum sunt mințită și manipulată de o gloată de șarlatani. Și pentru că am obosit să fiu luată peste picior de cefele late (sunt oameni, dar sunt nesimțiți), să văd cum alții câștigă căruțe de bani pe nimic, să văd cum fete neica nimeni devin vedete (mai rău când aud artiste) autohtone. Și nu, nu invidiez pe nimeni, doar că mi-e silă.

Îmi sunt dragi unii oameni. Și când îi văd cum se zbat ei, cum se luptă să schimbe ceva, cum vor să transforme România sumbră de azi într-una bună pentru copiii lor, parcă mă ia cu elan. Parcă-mi vine să caut și eu soluții să fie bine.

Încotro mergem? Ce se alege de noi? Cine alege din noi?
Cum facem să fie bine?
Cum ne deșteptăm din orbecăiala asta?
Că eu m-am săturat să aud văicăreli.

Au!

foto