Confesiuni

Despre cum supraviețuim și fără atenția foștilor

Se pare că nu mai pot să iubesc. Nu ştiu să explic nu mai pot ăsta decât print-o lipsă acută de dorinţă de a cunoaşte pe cineva sau de a mă îndrăgosti. Nu mi se pare o prostie, mi se pare frumos şi necesar să mai tresari de emoţie (şi nu când mănânci cartofi prăjiţi la doişpe noaptea) ca să simţi că eşti vie, dar eu sunt suficient de vie şi aşa. Mă rog, uneori mi se face frig şi mă gândesc că mi-ar prinde bine o haină să mă înfofolesc, dar e doar o nevoie temporară.

AnotherYear_PIC1

Toţi foştii mei prieteni sunt în relaţii din alea lungi şi satisfăcătoare, ba unii s-au căsătorit, au făcut copii sau sunt pe punctul de a o face. Experientă traumtizantă oarecum, eu obişnuită să mă hrănesc cu atenţia din partea lor. A fost ca un şoc de parcă mi s-ar fi întâmplat mie personal. Probabil că ei mi-au fost atât de familiari şi apropiaţi că am simţit realizarea lor emoţională ca un abandon al meu. Conştientă că e greşită gândirea, dar cu o senzaţie de gol pregnantă în piept, am pornit mai departe în viaţă. Asta după ce m-am trezit captivă într-o goliciune dorită, unde lumea venea şi pleca din viaţa mea şi eu aveam picioarele lipite de asfalt.

Ne legăm de foştii prieteni pentru că ei ne-au oferit o siguranţă, la un moment dat. Şi probabil în creierul nostru a rămas asocierea asta ciudată. Şi probabil, deşi ne-am despărţit conştienţi că nu mai mergea şi că iubirea dispăruse, rămâne o dorinţă de a te regăsi cu celălalt. Una mică, mică de tot ca-n filmele cu finaluri fericite.

Ne legăm de trecut pentru că ne este din ce e în ce mai greu să ne legăm profund de oameni. Cel puţin mie mi se întâmplă. N-am mai întâlnit un om care să-mi fie aproape de la Puştiu încoace şi uneori mă tem că n-am să mai întâlnesc. Poate îmi lipseşte şi duioşia cu care mă abandonam în braţele necunoscuţilor, iubirea pe care ajungeam să le-o port. Poate după o vreme lucrurile se petrec altfel.

Ei au fost parte din noi şi acum sunt parte din altcineva. Şi e ciudată sucirea asta a destinului şi cumva simţi că tu baţi pasul pe loc pe când ceilalţi ajung să fie fericiţi şi să-ţi continue viaţa, din care tu lipseşti. Poate e o mărturisire de om egoist, dar sunt sigură că cu toţii aţi simţit-o la un moment dat, senzaţia aia că ai pierdut definitiv orice şansă, deşi nu intenţionai niciodată să mergi spre ea. Senzaţia aia de durere în piept, de renunţare absolută, de… abandon.

Ideea e că rar se moare din iubire sau absenţă. Şi mergem mai departe, fiecare pe drumul lui. Uimitor cum drumurile se desprind şi nu mai ştii nimic de celălalt. Uimitor cum din doi oameni iubiţi devenim străini. Şi uimitor cum îmbătrânim şi uităm cât de intense ne-au fost promisiunile.

Supravieţuim. Cu bucăţi lipsă. Şi căutăm alţi oameni care să ne acopere golurile.
Dar nimeni nu reuşeşte să ia locul celuilalt, chiar dacă drumurile s-au separat.

 

iubire,

evergreen

Foto: Another Year in regia lui Mike Leigh

You Might Also Like

6 Comments

  • Reply
    Cris
    1 October, 2013 at 11:15 pm

    Adevarat articol. Si nu e deloc egoist, de asemenea sunt convinsa ca se intampla tuturor ( si li s-a intamplat si celor care acum sunt in relatiile alea lungi si plicticoase, doar ca nu au avut rabdarea sa analizeze fenomenul si au fugit repede spre o “comuniune” ca sa uite ca lipsesc bucatele si din ei).

    “Şi e ciudată sucirea asta a destinului şi cumva simţi că tu baţi pasul pe loc pe când ceilalţi ajung să fie fericiţi şi să-ţi continue viaţa”
    Pe de alta parte, sa vezi ce ciudat este cand tanjesti dupa fostul doar pentru ca EL iti aminteste de tine. Te intalnesti cu el si ai impresia ca pentru el a ramas timpul in loc, pe cand tu ai trecut prin atatea razboaie… Dar stii cum e, pana la urma orice soldat se obisnuieste cu frontul de lupta…ca asta e menirea lui :)

    • Reply
      Evergreen
      2 October, 2013 at 6:44 am

      Da, ne obisnuim si cu asta :)

  • Reply
    alina
    1 October, 2013 at 7:01 pm

    este ciudat cum azi imparti totul cu cineva, iar la cateva zile ajungi nici sa nu te mai saluti pe strada.
    cand ne prefacem?
    cand nu putem trai unul fara celalalt sau la cateva zile cand nu ne mai salutam?

    • Reply
      Evergreen
      1 October, 2013 at 8:31 pm

      Nu cred ca ne prefacem niciodata, cred ca se intampla

  • Reply
    simona
    1 October, 2013 at 11:34 am

    Mi-a placut ce am citit. Ne e dor evergreen, ne e dor de particica aia care eram cat am avut o relatie cu acel cineva. La asta, cred eu, nu putem renunta. La faptul ca brusc nu mai suntem noi ce eram. Si imediat dupa asta ne e tare dor de caldura si suflarea celui drag.
    Mi-ai devenit draga prin ce ai scris de-a lungul timpului. :)

    • Reply
      Evergreen
      1 October, 2013 at 12:47 pm

      Multumesc ;)

    Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.