Despre d'alde d'ăia

Pen’ca zilele astea am pus sigiliu pe degete, scot din salbă ciornele.

Am iubit dintotdeauna un anumit gen de oameni, acel gen care prinde din zbor câte ceva despre o persoană și la un moment dat se trezește să-și dea cu părerea. Hop, uite-așa. Scanează ei omul cu mințile lor deștepte și apoi își etalează cu gesturi ample, TEORIILE.

Băi, deci rămân perplexă când îl văd cum turuie despre mine, problemele mele, bolile mele psihice, comportamentul meu, limbajul meu, viața mea de dinainte și de după. Din astea. Cum îmi recomandă, cum încearcă din răsputeri să mă scoată din propria-mi mizerie, cum aproape întinde mâna să-mi mângâie patern/matern creștetul. Cum pe furiș îmi îndeasă un număr de telefon al unui celebru medic care cu siguranță va reuși să mă scape, asta dacă nu va reuși el cel dintâi.

Păi futu-ți copilul!
Mie-mi vine să-i dau una peste bot. Una scurtă. Una să-i închidă gura. Dacă aș putea concretiza opiniile sale într-un obiect contondent i l-aș introduce adânc în anus. Nu știu, i-aș face multe chestii nedemne de o domnișoară delicată.

Să ne înțelegem.
Am împărțit cu acest gen de om niște impresii, opinii, căni cu ceai, nopți, zile. Nu m-am etalat ca la rummy, nu i-am zis ce mă îngrijorează, ce idei bezmetice îmi bat la ușa cortexului, care mi-a mai frânt inima și de ce, cum obișnuiam să fac ca o incompetentă crezând că putem conviețui fără să ne reproșăm mizerii.

Nu i-am zis din mine decât frânturi. Am ascultat, în schimb și nu m-am trezit niciodată să-i zic că are o gândire de căcat și că mai are de mâncat niște măligă până ajunge să cunoască, asta daca va putea vreodată să spargă propriile bariere.

A citit pe blog, a asistat la alte discuții cu alți oameni cu care vorbeam altfel pentru că cu acel gen mă pot înțelege și după toate astea (nu am împărțit nicio afurisită de felie de pâine, nu am șters praful după tobă tânjind după tutun, nu am poștit ultima țigară red and white) apare ca marele salvator. Tan Taniiiiis!

Vina-mi aparține în totalitate. Pentru că nu mă revolt, ci tac. Lasă-l mă, că e vai mama lui. O să-l educe viața sau alții mai deștepți ca mine. Lasă-l mă, nu mă bag eu. Nu mă apuc eu să-i țin teoria curului. Nu-i înfig nimic nicăieri. Mă uit la el și dau din cap, afirmativ, cu o semi îngrijorare pe figură. Fumez serioasă în timp ce mă gândesc la pantofi ca nu cumva să-i lezez domne opiniile. Să nu traumatizez omul băgându-l în niște unghere umede.

Eh, schimbăm placa, dar nu, nu mă voi duce cu scut și sabie să-i trag două mănuși de fier peste ceafă, ci voi sta potolită în banca mea. Nu voi mai reacționa la absolut nimic, atunci când vine vorba de acest gen de oameni. Nu voi mai vrea să beau ceaiuri sau să schimb opinii pentru că mă sug de energie crezându-se împărați. Îi voi părăsi înainte să ne dăm bună ziua sau cu prima ocazie când deschid gura și formulează ceva de genul: ai probleme.

Și acum, o altă frază pe care o ador și pe care aș șterge-o din limbaj (eu o folosesc cel mai des): aren’t we all? (se schimbă în funcție de context.) cert e că se universalizează orice. sunt egoist. nu suntem toți? vreau nu știu ce. nu vrem toți? – ce-mi pasă mie de toți? nu i-ai cunoscut pe toți. de unde știi? eu mă raportez la mine.

cu toții avem probleme, e o lume fucked up, dar mai presus de toate cu toții avem suflete așa că fuck off tu salvatorule și rezolvă-ți propriile probleme. nu cumva te-oi crede curat ca lacrima sau pui de sfânt. nu vreau oameni perfecți lângă mine, ci oameni!

gata.

 

HugsLovePeace
>.<