Despre ziua în care m-am simțit complet abandonată

M-am tolănit în nisipul fin. Am zis că e ultima dată când deschid ochii. Refuz să mă mai ridic. Și se plimbă zmee colorate pe un cer albastru nemărginit. Dar nu-mi pasă că marea mă udă la tălpi, că strigă pescărușii să mă ridic, că delfinii dansează valsul rătăcirii. Nu-mi pasă pur și simplu pentru că sufăr ca un copil abandonat pe-o stradă cu asfalt crăpat. Pentru că mă simt stângace și inadaptată. Pentru că oriunde întorc capul oamenii dispar. Pentru că sunt beznă.

Voiam să scriu despre ziua în care m-am trezit cu lumina-n plex, dar sar calendarul. Ieri am simțit că-s rătăcită într-o lume încrâncenată. Că sistemul mă bate la fundul gol, oricât mă încumet eu să-i țin piept. Că singură mi-e dificil, că întotdeauna al doilea e dar. Ieri am simțit că mă strâng coastele și că mă sufocă neputința. Că nu merit nimic din tot ce trăiesc, dar că are un rost. Un sens in nonsens. Și am disperat în mine, vrând să dorm un somn profund și lung. Vrând să mă arunc în prima baltă și să zac acolo. Vrând să mă topească ploaia, să mă înghită eterul, să mă pierd în univers.

Ieri mi-a ars corpul
Copacii strigau la mine și vântul adia răcoros pe șira spinării

Ieri n-am vrut nimic altceva decât nimic
Azi am zâmbit
Am prins în poză un fluture care-mi dădrea târcoale
Am văzut Oslo, 31 august

M-am ridicat din nisipul fin. Nu de teama timpului trecut. Nu din teama neputinței. M-am ridicat pentru că îmi place mai mult să plutesc prin viață, decât să zac. Azi lumea a fost mai blândă cu mine. Azi am primit veștile bune. Azi a fost rezultatul lecției de ieri.

Dar azi n-au mai contat atât de tare. Azi lucrurile care ieri îmi păreau imposibile, au devenit palpabile. Și-s tot mai aproape…

 

De văzut și de ascultat.

LoveHugsPeace
>.<