Despre dezamăgirile post relație

 

Ești împreună cu un om, vreme suficientă cât să ajungeți să faceți parte unul din celălalt. Omul ăla te vede în cele mai intime și ridicole ipostaze, te iubește și-l iubești. Omului ăluia i-ai pus pe tavă trecutul tău, temerile, speranțele, visele. Și el ți le-a așezat pe-ale lui în palmă.

Ești împreună cu cineva și deasupra voastră tronează iubirea. Vorbiți câte-n lună și-n stele, călătoriți și faceți miliarde de fotografii pe care le printați și le postați pe pereții casei. Vă sărutați pe stradă, vă sunați în fiecare zi, de mai multe ori, vi se face dor unul de celălalt la cinci minute după ce v-ați luat la revedere.

Sunteți potriviți, oamenii vă felicită sincer pentru bucuria vostră și pentru norocul de a vă fi găsit. Dormiți perfect, aveți pasiuni comune, beți cafeaua cu lapte și un cub de zahăr, vă place Tarantino. Și câte și  mai câte.

Până într-o zi când începe declinul.

Și, după vreme suficientă de decimat reciproc, se încheie povestea voastră, dar începe alta.

După ce te desparți și ieși din mirajul iubirii, vezi adevărata față a celui de lângă tine. Și nu de puține ori te-ai îngrozit, nu? Omul ăla pe care-l vedeai atât de special, nu numai că n-a înțeles nimic din tine, dar nici nu s-a sinchisit să te menajeze când ți le-a trântit în față. Omul ăla cu care dormeai perfect îți dă șuturi când clipești, te pune la pământ și aruncă-n tine cu toate ce i le-ai pus pe tavă.

E șoc. Și probabil că și tu pentru el ești la fel de străină. Și probabil că și tu ai scos armele, l-ai pus la zid și l-ai nimicit.
Așa ajungem, noi oamenii…

După ce ne despărțim devenim brute. Înțelegem că totul a fost un basm clădit pe o bază șubredă. Că micile întâmplări frumoase, discuțiile infinite, promisiunile la ceas de seară, n-au însemnat mare lucru. Dispar la primul răsărit.

N-am înțeles ce se întâmplă în creierul omului, când vine partea asta din viață. Știu că există egoul, care este o armă puternică și care n-are scrupule, dar cândva, omul ăla era mai presus de egoul propriu, nu? Ce se întâmplă cu noi? De ce ajungem așa? Bolnavi de nervi, încrâncenați, înfuriați? De ce ne îndoim de celălalt? Și celălalt de ce nu pricepe nimic? De ce n-a înțeles nimic? De ce suntem stricați?

Se despart prieteni de-ai mei. Și îmi spun ce-i apasă. Și unul și celălalt. Și îi doare, cumva… absența celuilalt, dar îi doare mai tare binele celuilalt. De ce? Nu-s oameni răi, sunt buni, dar se transformă. Și fac afirmații absurde, se îndoiesc de ce au avut, se întristează des…

Am avut câțiva iubiți la care mă gândesc când spun iubire. Și ne-am despărțit și-am fost bestii. Ne-am pedepsit reciproc pentru incapabilitatea de a mai lupta. Ne-am dat cu sufletele de pământ, ne-am scuipat în ego, ne-am înjurat de sfinți și dumnezei, numai să știm că existăm într-o formă pentru celălalt. Am devenit străini, fiecare să-i spună celuilalt cât a greșit, să-i arunce-n ochi praful de pe tobă. Proști. N-am înțeles nimic unul din celălalt.

Am rămas fantome.

Azi parcă i-aș lua de mână, să le spun cu tandrețe că n-a fost vina lor și că-mi pare rău că i-am pedepsit. Pur și simplu ni s-a scurs nisipul din clepsidră și n-am găsit metoda de a-l pune la loc. Așa că fiecare și-a văzut de drum… Dar să fie fără grijă, că am plătit cu vârf și îndesat toate clepsidrele pe care le-am avut vreodată…

Cred că cel mai greu este să accepți că celălalt nu te mai iubește…

Foto