Despre extreme și despre căutarea echilibrului

Am devenit conștientă de cine sunt ca ființă pe pământ. Am devenit conștientă de divin, de sinele profund, de Dumnezeu, de Univers, de menirea mea azi, aici. Am devenit conștientă că suntem parte din lumină, dintr-un plan al unui Univers frumos. Am descoperit că nu există moarte, că moare doar forma fizică, materialul. Că toți avem în noi o energie – unii îi spun Kundalini, alții o numesc Dumnezeu – care așteaptă să fie trezită.

Momentul dintre două gânduri este conectarea la sursă. Azi, nu ieri, nu mâine. Te uiți la celălalt și te vezi pe tine. Tu ești mine. Am renunțat la frici pentru că am înțeles sursa. În sfârșit efectul are și o cauză. Devin martor. Plutesc pe mări aurii. Zâmbesc calm. Nu mai acuz. Nu mai tânjesc. Nu mai disper. Unii spun că asta e zen, dar îmi permit să-i contrazic. E o stare de bine, de realizare.

Poc!

Apoi cad. Mă izbesc de concret. Revin fricile și în timpan îmi cântă fraze din trecut. Dezvolt atașamente. Mă sperii. Mă ascund. Refuz să mai aud de oameni. Plâng. Bat din picior ca un copil mic. Caut să aflu unde am greșit. De ce? Mă judesc aspru. Mă sufoc pentru că mă tem. Mă tem că voi muri singură, că nu o să mai găsesc pe nimeni, că n-o să mă descurc așa. Că am rănit. Că e vina mea. Că întotdeauna a fost vina mea.

Poc!

Din nou starea de plutire.

Poc!

Din nou extrema concretului. Durere fizică. Durere emoțională.

Poc!

Și cum fac eu ping pong între stări, caut drumul care să-mi ofere echilibrul între o lume concretă pe care o accept și o iubesc, situațiile din viața de zi cu zi, munca, ieșirile-n oraș, oamenii, iubirile,  îndrăgostirile și lumea subtilă, imaterială. Caut să prelungesc acel moment dintre două gânduri, dar fără a căuta o formă sau o definițe. Caut să nu mă leg de alte idei, de alți oameni, de alte planuri… ci de mine. De mine și energia mea trezită.

Iar atunci când eu mă voi identifica cu starea asta de echilibru, abia atunci voi fi cu adevărat liberă.

lovehugspeace
>.<