Despre cum începem să acceptăm mai ușor moartea celor din jur

Partea nasoală în treaba cu înaintarea în vârstă e că începi să te familiarizezi cu moartea celor din jur. Că e un prieten de familie, că e tatăl, că e vreun bunic, vin chestiile astea, te doboară și apoi te ridici ușor-ușor și te pregătești pentru următorul impact sau poate chiar pentru momentul tău.

Relația mea cu moartea a fost dintotdeauna una dubioasă și n-am să intru în detalii. Deși am început să n-o mai resping ca și parte din viață mi-e îngrozitor de greu să mă gândesc că bunica mea e bătrână și e pe lista neagră. Adică mi se pare că o să se termine lumea atunci și că o să planeze numai tristețe.

Mă uit la ai mei. Îmbrătrânesc. Doamne, mă uit la ei și nu-mi vine să cred cât au îmbătrânit…

Am un unchi. E foarte bolnav. Atât de bolnav că stăm toți cu mâna pe telefon, pregătiți fugit din oraș. Cu el n-am stat prea multă vreme la povești, mă ținea de picioare când eram mică de-mi făcea mătușa injecții cu penicilină și-i ziceam Unchiul Junghiu. O vreme a dispărut din peisaj, a reapărut, mă rog, treburi de familie. Nu i-am dat mare importanță decât anul ăsta de ziua mea când m-a sunat să-mi ureze la mulți ani și mi-a spus niște cuvinte atât de frumoase și de altfel că am regretat că nu am ținut legătura.

L-am văzut de curând. E tare bolnav, e bolnav de multă vreme, dar acum e faza finală. L-am privit în ochi în timp ce-mi povestea cum se pregătește să moară. Mă lua cu fiori de câte ori auzeam ceva în genul ăsta, deși nu-mi amintesc să fi zis: mor. Aș fi vrut să-l interoghez multă vreme, să-i pătrund în minte și suflet, să aflu tot, tot până în viscere, să-i fac analiza și nu-mi scape nimic. Să-i fac povestea morții. Am stat puțin, mi-era rușine de curiozitatea mea…

Unchiul e din ce în ce mai rău și deși mai râdem de situație, fiecare se întristează în sinea sa. Partea cea mai amuzantă și poate ușor sărită de pe fix, tipic familiei mele, este că a decis să nu moară până duminică inclusiv. A zis că nu vrea să strice planurile fiului său și că i-au promis nepoatele de la București că-l sună și na, să nu strice apele tocmai el.

Am pufnit în râs. Cum să se organizeze să moară după duminică, de parcă el știe când e. Sau dacă știe? Oare îi e frică? Pare liniștit, cumva, o liniște care m-a tulburat, dar oare ce simte cu adevărat un om care așteaptă să moară? La ce se gândește? Cum trăiește fiecare clipă? Cum adoarme noaptea conștient fiind că s-ar putea să nu se mai trezească? Deși ni s-ar putea întâmpla și nouă, dar nu trăim o senzație așa pregnantă.

Poate-ar trebui să-l sun să-i zic să nu moară anul ăsta că am planuri și nu aș vrea să mi le strice. Dar n-aș vrea să intervin eu în planurile universale așa că nu fac decât să aștept să sune telefonul, să caut hainele negre și să pornesc să-mi iau rămas bun de la un om pe care nu l-am cunoscut, dar pe care-l simt apropiat.

O veste ca asta ne face de obicei să ne revizuim viețile. Poate așa se justifică existența morții, are efect revelator pentru unii. Poate și pentru ceilalți, dar nu avem cum să aflăm asta.

…

Așa că lăsați tot ce aveți de făcut și gândiți-vă dacă până în momentul ăsta al vieții ați trăit așa cum ați simțit, dacă ar fi să trageți linie care ar fi fraza de final? Căci mie-mi place o frază pe care a povestit-o Oana Pellea despre mama sa, care în ciuda unei vieți grele  la final i-a zis Oanei: ”Gagico, a fost foarte mișto!” Și de câte ori îmi amintesc fraza asta mă cutremur toată și mă ia cu nod în gât.

Sper ca și unchiul meu să  poată să spună măcar, a fost bine.

evergreen

Foto