Despre femeia depresivă și copilul care zboară-n balon

Nu știu de ce am senzația că pot fi salvată de la insomnii dacă dorm cu anumiți oameni, când eu dorm cel mai bine singură. Și nu știu de ce cireșele au cel mai bun gust la 3 dimineața, pe balcon, în beznă. În loc de țigări.

Eu aș vrea să-mi spună oamenii cât de fericiți sunt ei.

Maman se pregătește să plece din oraș. Pe vremuri aș fi strigat că e rost de petreceri, acum mă gândesc că o să fie o liniște plăcută, dar va trebui să-mi gătesc singură.

Eu aș vrea să știu că n-o să mă mai abandoneze nimeni.

De când mă știu mi-am dorit să zbor cu multe baloane colorate ca într-un film pe care l-am văzut eu când eram plod cu speranțe mărețe. E de prin anii ’50. Plăcerea mea vinovată din anii noștri este Up.

Unii oameni pur și simplu pot

Eu pur și simplu nu mai vreau

Filmele sud-coreene sunt bestiale. Park, Bong, Kim ki-duk, Kim, celălalt Park – sunt regizori pe care nu trebuie să-i ratați. Zilele astea mă vindec și mă sedez cu povești din Seul, cu ploile lor, cu umorul absurd și cu mult sânge.

Azi m-am trezit cu mirosul tău în nări. Și mi s-a strâns stomacul. M-a luat cu panică.
Nu vreau să te mai văd niciodată. Nu vreau să-ți mai aud vocea niciodată. Nu vreau să te mai ating niciodată.
Azi.

HugsLovePeace
>.<

Foto