Iubim oameni pe care-i lăsăm în urma noastră sau ei ne lasă-n urma lor. Ei sunt ca niște cuțite care ne crestează adânc carnea. Iubim aprins, tare, roșu sângeriu. Unii oameni iubesc cu rezerve, dar alții se aruncă-n gol. Ne plac cei care se aruncă în gol, nu-i așa?
Când trecem prin suferințele post iubirecuscântei ne simțim mici, de parcă ne strivește viața. Ne simțim abandonați, ai nimănui și goi. Bântuim ca fantomele, căutăm în alte trupuri căldura unui suflet, cotrobăim prin trecuturi că poate putem plămădi un viitor mai bun. Nu suntem noi și suntem nicăieri.
Despărțirile-s ca atunci când te împiedici și cazi și vrei să leșini acolo, ca atunci când simți că te îneci la mal și te zbați în valuri, ca atunci când uiți să respiri, când te doare gâtul de lacrimile pe care le ții cu stoicism, ca atunci când ți se amputează senzațiile, ca atunci când vezi un film care te cutremură și stai jumate de oră ținuit pe o bordură. Sunt ca atunci când afli că un om drag a murit, când îți muști buza în locul în care ți l-ai tot mușcat, ca atunci când te julești și rupi coaja, când îți bagi un cuțit în palmă, când te îneci și te sperii că mori, când ai febră și delirezi, când te lovești în locul unde ai deja o vânătaie, când te lovești cu degetele de la picioare în tocul ușii. Despărțirile-s ca diminețile de noiembrie când te trezești anchilozat și zgribulit, ca atunci când se învârte camera, ca atunci când îți iei un trip prost și nu poți ieși din el, ca frica de întuneric, demonii nevăzuți și albinele.
Îl mai iubești?
Nu, nu-l mai iubesc, dar nici nu vreau să fie fericit. Nu am ajuns la momentul ăla.
Vrei să fie nefericit?
Nu, nu vreau nici asta. Vreau să fie și atât.
De aia devenim rezervați. Și de aia uneori preferăm să nu ne aventurăm. De aia nu suntem pregătiți să ne bucurăm pentru fericirea celuilalt. Și de aia vrem să trăim suspendați într-un anume timp, într-o anume zonă. Nici așa, dar nici așa…
Ciudat e cum uneori vindecarea de celălalt durează mai mult decât relația în sine. Dar oamenii defectați se repară greu. Asta până se pun la loc și o iau de la capăt. Acest capăt are și el un final, pentru că oamenii care se tot aruncă în gol vor găsi până la urmă oamenii potriviți și suficient de vigilenți încât să-i prindă sau măcar să le amortizeze căderea.
Cu drag,
6 Comments
no name
21 November, 2013 at 1:26 pmNimic nu este intamplator. Am ajuns sa citesc randurile astea cand inca imi siroiesc lacrimi pana in barba. Si tot ce ii doresc este sa fie fericit cu mine, din “cauza” mea. Tot ce ii doresc este sa se intoarca…
Evergreen
21 November, 2013 at 2:55 pmTE imbratisez! Si sper sa-ti gasesti binele :)
frmshk
27 August, 2013 at 6:23 amȘtii, chiar îmi ziceam, că e mai trist și să simți că te vindeci, decât… să simți doar. Chiar vindecându-te simți că pierzi ceva. Ceva ce îți aparținea, sentimentele pe care le aveai, oricât de dureros ar fi fost…
Nu știu cum reușești tu să pui așa punctul pe i, poate mi se potrivește mie – și multor altora – ceea ce spui, modul în care o spui, dar… ajunge chiar la suflet!
Hai, zi frumoasă, fată frumoasă!
Evergreen
27 August, 2013 at 6:30 amTe imbratisez tare!
C
26 August, 2013 at 9:58 pmMi-am dat seama, in sfarsit, ce-mi place cel mai mult la scrisul tau: vocabularul. Ai unul dintre cele mai inspirate si sugestive tipuri de vocabulare din .ro. Sper sa-ti gasesti recunoasterea intr-o zi, continua ce faci doar :).
Despre subiect, nu comentez: suntem, din fericire, atat de diferiti intre noi, ca oameni. Si, din pacate, si atat de apropiati de multe ori.
Evergreen
27 August, 2013 at 6:30 am:)