Despre jena pe care o trăim astăzi în momentul în care ne îndrăgostim

Observ că oamenilor le e greu să acorde atenție și încredere iubirii. Cumva, dacă te îndrăgostești și spui nu se rupe vraja, ci riști s-o iei după ceafă. Riști să râdă lumea de tine sau să te creadă celălalt slab. Dacă înainte trimiteam scrisori de dragoste, aproape strigam în gura mare ce simțim și ce norocoși suntem, azi ne place să strigăm în noi.

S-a asociat cu timpul iubirea cu suferința, deși atâtea învățături ne spun că nu au legătura una cu cealaltă, că suferința vine din cu totul alt loc decât vine iubirea, dar nu ne pasă. O luăm la pas și ne vedem de ale noastre, ne încrâncenăm și dăm în cei ce vor veni după. Perpetuăm durerea doar pentru că noi am simțit-o la un moment dat.

Uneori găsim oamenii potriviți și pregătiți să ne vindece, alteori primim șuturi în fund. Toate se adună, răbufnim, devenim triști și depresivi. Negăm realitatea, aruncăm cuvinte grele și fugim departe și de noi și de ceilalți. Dar să ne gândim că toate fac parte dintr-un puzzle personal, că suntem aici într-o formă anume pentru a deveni mai buni, că există un plan individual și universal care ne pregătește și ne împinge spre iubirea aia incredibilă… spre iubirea de sine și mai apoi de celălalt.

Îndrăgostiții sunt oamenii frumoși. Pentru că le sclipesc privirile… pentru că dispar temerile și pentru că mâinile lor păstrează secretele universului.

Cu bine,

Foto