Despre viaţă şi despre cum ne-o luăm în freză din cauza lucrurilor făcute în tinereţe

Când suntem tineri avem senzaţia că maturitatea şi bătrâneţea sunt undeva departe. Greşim pentru că vrem, pentru că putem, din inconştienţă, rebeliune sau nevoia de a face altfel. Când suntem tineri avem atenţia concetrată pe altceva, orice altceva decât oamenii mai în vârstă care ne trag de mânecă să ne sfătuiască. Avem senzaţia că nouă nu ni se va întâmpla aşa, că suntem ori prea buni, ori suficient de norocoşi.

Când suntem mici nu suntem conştienţi că lucrurile pe care le facem vor avea repercusiuni mai târziu. Nu ne pasă. La 17 ani te gândeşti rar la cum va fi la 30, şi oricum, situaţia va fi întotdeauna mai bună decât e ea în realitate. Nu pentru că ne place să ne minţim, ci pentru că atâta putem atunci aşa suntem configuraţi. Şi băgăm în noi, alcool, droguri, drame peste drame. Ducem în cârcă nopţi de haos, sex cu tot felul de oameni, iubiri pierdute prin paturi sau pe la răsărit pe vreo plajă. Încasăm din toate colţurile pentru că putem, pentru că nu contează mai târziu şi dăm, în noi, în ai noştri, în lume şi-n univers. Dăm de toţi pereţii cu toată forţa, crezând că e inepuizabilă.

Desfraul anilor trecuti

La tinereţe începem să ne formăm în cine vom fi mai târziu. Inconştienţi sau neinteresaţi de cum vom fi pentru că toată lumea ne învaţă să trăim în prezent. Însă, prezentul, momentul ăla scurt, devine repede trecut şi îşi  lasă amprentele pe noi. La tinereţe nu contează dacă i-am tras-o prietenului prietenului nostru, că băusem ceva. Nici dacă ne-am dat-o în cap cu iarbă şi am adormit pe plajă, nici dacă ajungem acasă la un necunoscut, dacă facem un avort sau două, dacă ne certăm cu părinţii noştri idioţi, dacă iubim un om care ne mai pocneşte peste bot uneori, dacă, dacă, dacă… ne ia viaţa pe sus, n-avem vreme de analizat…doar că ea, cuminte şi sârguincioasă, îşi lasă nişte amprente în noi.

Când suntem tineri nu vrem să fim sfinţi. Nu ne interesează drumul ăla, cel pavat cu intenţii bune e mai interesant. Avem lumea împărţită în bine şi rău, nu vedem nuanţele. După care vine perioada aia de tranziţie când habar nu avem ce se petrece cu noi, dar se schimbă ceva, vedem lucrurile din alt punct de vedere, aşa cum ne spuneau unii cândva… apar nuanţele, lucrurile ceva mai profunde… apare gândirea cealaltă, aia când înainte să tragem o linie pe nas ne gândim la ziua de mâine.

Apoi ne apropiem de 30 şi aflăm că nu putem face copii din cauza avorturilor sau că avem creierul îmbătrânit de la atâtea pastile sau că am ratat cursurile alea importante de la şcoală şi trebuie să le refacem, dar nu mai avem nici curajul, nici răbdarea să o luăm de la început. Rămânem cu unul care uneori ne-o mai dă peste ceafă sau cu urmele pe care ni le-am făcut cândva… ne apropiem de 40 şi ne amintim oarecum amuzaţi de ce am trăit cândva, pentru că asta a rămas din noi, poveşti din tinereţe… curajoşii de atunci s-au schimbat în laşii de azi.

Şi viaţa continuă, iar noi ne simţim bătrâni şi incapabili să ne mai schimbăm perspectivele, să ne reorientăm… ne reproşăm uşor amuzaţi că poate, când eram în forţă, trebuia să facem altfel, să gândim altfel, să fim ceva mai atenţi la noi.

Nu există o morală a acestei însemnări. Cu toţii am greşit cândva. Doar că e mai greu să reparăm greşelile făcute acum 10 ani… nu e niciodată târziu să începem să realizăm cine suntem, departe de cine vor ceilalţi să fim…

Oamenii fac tâmpenii pentru a avea ce povesti celorlalţi. Amintirile de genul ăsta hrănesc doar egoul… sunt celelalte momente pe care le trăieşti doar pentru că aşa eşti tu… mie alea-mi plac!

Cu bine,
Evergreen

Sursa foto: decadentlifestyle