Confesiuni

Despre marile iubiri

Scriam în 2005, printre primele postări, despre marile iubiri neștiind atunci că nu există acea mare iubire sau nu sunt eu construită pentru astfel de povești. Există iubirile alea de oameni, cu pasiune și nerv, cu furii și depresii, cu atenție și ocrotire. Există iubirile de-o singură parte, când te culci seara visând la mâna lui și te trezești încă o dimineață cu un nod greu în gât. Există iubirile de 16 ani care, de obicei, sunt marile iubiri și cele de 30 de ani, care vin la pachet cu liniște și amintiri despre cât de multe rahaturi făceam la 16 ani.

Spre norocul sau nenorocul meu, le-am avut pe toate. Încă din grădiniță. Apoi în generală. Apoi liceu. Apoi facultăți. Apoi doar viață. Am sărit din iubire în iubire, neștiind că nu e de fapt despre asta. Că nevoia mea intrinsecă de a simți că exist pentru cineva nu este născută din iubire. Vine din alte părți. Dar pentru mine era o singură definție: iubire. Și asta venea mereu la pachet cu dramă și cu durere. Nu știu de ce simțeam să manifest sentimentul ăsta așa pur împletit cu durere. Așa credeam eu că se face. Așa văzusem în filme. Și poate așa văzusem la ai mei. Te sacrifici domnule în numele iubirii.

Nu mai cred în marile iubirii pentru că-s invenții. Ca Moș Crăciun. Sunt invenții de care să ne agățăm, spre care să nutrim. Cred în iubire, într-o formă mai puțin poetică decât cea prezentată în filme. Mai puțin romantică. Mai puțin bazată pe coincidențe și momente potrivite. Cred în genul ăla care poate fi considerat banal. În ăla când te trezești noaptea să-l învelești pe omul iubit pentru că tu crezi că îi e frig. În genul ăla în care îi dai lui ultima bomboană sau gură de înghețată. Iubirea aia de om, cu pasiune și sexualitate, dar și părintească… aia în care vrei să ai grijă de el, să-l ocrotești, să-l faci fericit. Nu e nimic filmic aici.

Cine să facă un film despre o iubire care nu e toxică, bolnavă, care nu distruge sau care nu lasă urme? S-au cunoscut. S-au iubit. Totul bine și frumos. Sfârșit.
Nu știu.
Iubirea mea curăță urmele sau măcar încearcă.

Mi se întâmplă uneori să închid ochii și să văd frânturi din celelalte relații. Nu-mi amintesc mare lucru, ce-i drept.
Îmi amintesc că o dată am plecat de acasă trântind ușa în urma mea și tot ce visam era ca puștiu să mă oprească. Nu m-a oprit. Am stat despărțiți vreo câteva zile. Ce jale. Îmi amintesc că primul meu iubit era foarte gelos și voiam să ies în club într-o noapte. Și s-a enervat, m-a băgat cu forța în mașină și a condus isteric. Ce să ceri unor adolescenți de 18 ani? A fost cu on and off multă vreme. Cu urlete și bocete și declarații din alea de emoționau și pietrele. S-a sfârșit dramatic… ca mai toate relațiile mele. Îmi amintesc de dimineața sau noaptea când un iubit m-a luat la mare sau când ne-am certat așa tare pe stradă că a trebuit să intervină un om să ne despartă. Nu prea mai știu mare lucru despre oamenii ăștia, deși la momentul ăla îi știam ca pe sufletul meu. Sau nu îi știam, că de i-aș fi știut, poate nu ar fi fost așa. Dar trebuia să ne consumăm suferințele cumva, trebuia să ne manifestăm durerile căpătate până atunci, trebuia să ne dăm în cap ca să fim oameni calmi acum.

Apoi sunt cei cu care nu s-a consumat.
Ei erau marile mele iubiri născute din durere și imagini netrăite. Născute din nopți irosite și trupuri obosite. Din alte și alte și alte colțuri întunecate.

Marile iubiri nu există, de fapt. Decât în ceea ce credem noi că înseamnă pentru noi.
Pentru ca odată ce le depășim și le rezolvăm, le privim cu percepția celui de azi.
Dacă nu mai tresărim, dacă rănile s-au închis, atunci trecem mai departe…
Dacă nu le depășim, rămân. Marea mea iubire… Netrăită. Neîntinată în lumea reală. Perfectă în inexistența ei.

Love,
Evergreenmarile iubiri rox andrei

Fotografie: Laura Makabresku

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.