Avem noi un fel de a face lucrurile să fie mai dramatice decât sunt de fapt. Mă rog, am eu un fel de a face… Și avem tendința să transformăm totul într-o operă tragică, să ne legăm de un anume moment sau om și să surzimorbimamorțim, de parcă viața se încheie fix în momentul ăla. Vi s-a întâmplat? Să credeți că nu există a doua zi de după ziua aia cumplită? Dar a doua zi vine. Cu amorțeala dimineții, cu mahmureala, cu greutatea corpului, cu ”ce am făcut aseară?”, cu un mic început în toate.
Vi s-a întâmplat să mergeți pe stradă și să realizați că sunteți vii. Că, deși ați crezut că s-a sfârșit totul, voi sunteți vii? Și bine. Bine în viață. Când nu mai aveți ce să vă reproșați, când știți exact că momentul ăsta e important și că altfel nu avea cum să fie. Și că din punctul ăsta porniți mai departe? Și că parcă s-a așezat o liniște luminoasă asupra voastră? Când râdeți pur și simplu pentru că aveți libertatea să puneți pas după pas? Când știți că vor mai veni momente cumplite, dar că sunteți din nou pe cele două picioare?
Odată cu ele vin și momentele când sunteți singuri și vă lăsați să zburdați în cum ar fi fost dacă. Vă revin pe retină frânturi de emoții. Vă amintiți un cuvânt pe care l-a zis omul ăla și v-a făcut să tresăriți. Vă apar derulate în fața ochilor imagini ce n-au fost, dar ar fi putut fi… perfecte. Însă nu mai dor, nu mai au putere și nu mai pun stăpânire. Aduc cu sine un zâmbet ușor trist, un regret că ar fi putut fi ceva frumos, dar și conștiința că dacă nu s-a întâmplat, poate așa e mai bine. Pentru că nu primim tot ce ne dorim. Nici nu e necesar. N-am ști să ducem atâtea. Ne dorim prea multe, prea din scurt.
Important e să încheiem momentele. Dramatic, tragic, calm. Vine o vreme când nu contează acest aspect, când vom fi uitat multe, când petele se vor fi șters. Doar să nu clacăm. De tot. Tare e important să nu ne pierdem de tot. Să ne ridicăm din pat atunci când ne vine să murim. Să vorbim cu cei din jur. Să respirăm. Să punem pas după pas. Inerția devine viață. Stafiile capătă culoare. Durerea trece.
Într-o altă viață când vom fi delfini. E o vorbă de-a mea pe care o folosesc uneori. În alte timpuri când vom fi stele. Sau pisici… sau bărci rătăcite-n oceane. La ce să ne folosească oare alte timpuri, dacă în timpul ăsta nu se petrece frumosul? De ce să ne ademenim, să ne plantăm în noi speranța că poate-poate? Îți spun eu, dacă nu e acum, nu poate exista în niciun alt timp. S-a scurs tot.
Sper să nu uit tot ce am descoperit azi. Și starea asta de binecumine să fie cât mai lungă. Și să nu mai las niciun om să-mi aducă atâta tristețe. Și să zâmbesc mai des. Și sper ca atașamentul de gândul că mă vei căuta și totulvafibine se va stinge cu fiecare dimineață trecută fix. Pentru că fiecare dimineață merită consumată altfel decât gândindu-mă la tine. Pentru că eu merit ca diminețile să fie altfel.
Avem nevoie de câte o pauză.
”Am nevoie să mă repar pe mine înainte să vreau să ajut.
Plus că nu mai vreau să fiu emo. Gata. Sunt adult. It is a fact”
amozibunășioîmpartcutine
Cu bine,
No Comments