despre momentul în care renunţi

Mă gândeam că-s unii oameni care toată viaţa (se) luptă. Cu viaţa, cu destinul, cu relaţia… cu tot.
Ce se întâmplă atunci când doi oameni se încăpăţânază să fie împreună, dar totul funcţionează împotriva acestui lucru? Intervine explicaţia aia cu “sortiţi unul pentru altul”? Unde se reununţă, unde se dă drumul palmei?

Mă gândeam că-s unul din oamenii ăia care trage de alţi oameni şi se zbate să menţină relaţiile în viaţă. Telefoane, toleranţă maximă, dar până când pot să fac asta? Probabil până mă trezesc într-o dimineaţă şi realizez că-s nefericită şi că tot ce am strâns până atunci şi-a pierdut valoarea ân timp, direct propoţional cu osteneala depusă.

Mă gândesc că poate asta aplic şi în iubiri. Că prea întind cordul şi prea bat cu piciorul de podea când aş putea să-mi iau zborul. Că ţin prea mult şi strânsoarea asta sugrumă la un moment dat. Că-mi prind degetele în noduri şi că mai rău mă rănesc. Ori poate asta e iubirea. Poate aşa trebuie să fie şi nu aşa cum mi-o imaginez eu. Că poate atâta literatură m-a indus în eroare, că Eva fiului risipitor e doar o nălucă.

Mă gândesc că tristeţea e normală. Că n-o putem duce într-o veselie absurdă. Să ce? Să dănţuim pribegi? Să ce? Să unde. Se zice că soulmates never die (strigă Placebo aici), dar nu e trist că eu nu mai cred în suflete pereche?

Mă gândesc că acum câţiva ani eram în stare să mă iau la trântă cu oricine zicea aceste lucruri despre iubire. Urlam din rărunchi că am drept de viaţă şi de moarte, asemeni lui Gheorghidiu şi că iubirea e supremă, te înalţă, te curăţă şi te oblojeşte. Acum, după atâtea şi atâtea mări pierdute, mă înclin în faţa celora care pot iubi aşa. Eu mi-am pierdut talentul ăsta…

Nu mă gândesc acum decât la plaja care mă aşteaptă şi pe care mă voi tolăni mâine. Pe care o voi trăi ca ultima. Ca pe cea mai dorită dintre iubiri. Şi nu-mi va păsa decât de oblojirea sufletului meu care umblă rătăcit prin alte suflete.