Despre oameni, energii, gânduri și sfârșit de iunie

Nu știu de ce, dar în demersul meu de înțelegere și conviețuire normală cu oamenii, apare întotdeauna cineva care-mi amintește că e dificil să trăiești printre ființe. Am senzația că-s de pe altă planetă, că oricât încerc să comunic, pe toate tonurile, cu toate nuanțele, mesajul meu se blochează. Bine, nici n-am receptor. E un mare zid între noi. Zid care a fost dintotdeauna, dar l-am ignorat. Și acum am dărâmat zidurile ca să-ți urlu șoptit că te-am urât câteva momente, dar mi-a trecut.

Mă uit la oamenii din jur pe care credeam că-i cunosc, cât de cât. Rămân uimită de răutățile din ei și nu înțeleg de ce-s agresivi, cu lumea, cu mine. Nu înțeleg de ce stau să-și frece creierii cu ce fac eu, cu cine sunt, de ce… în loc să stea la plajă.

Mă uit la tine și am știut dintotdeauna că ești o fire dificilă, dar te-am acceptat și tolerat pentru că ți-am văzut slăbiciunile. Nu mă așteptam să-mi ridici vreo statuie, dar mă așteptam să vezi dincolo de banal. Dar vălul tău n-o să se ridice niciodată și abia acum realizez că cei de lângă mine aveau dreptate când îmi spuneau că nu meriți și mai rău de atât, că nu poți. Iar aici mă cert pe mine că aleg să țin aproape oameni incapabili. Știi, nu ți-am spus niciodată că mi se pare că gesturile tale au fost absurde și prostești. Că știu că m-ai invidiat pentru ce aveam atunci, deși la nivel superifical aveam totul, dacă ai fi avut bunul simț și răbdarea să mă cunoști, ai fi văzut că n-ai de ce să-mi porți pică. Nu ți-am zis niciodată că știu că ai fost îndrăgostită de bărbatul cu care eram atunci, că ai fi vrut să fii cu el, ba că ai încercat. Te-am iertat când am aflat. M-am înfuriat, dar te-am iertat. Cine să fi fost eu să-ți judec ție acțiunile, nu? Nu ți-am zis niciodată că mi se pare că te comporți isteric, că exagerezi, că te comporți de parcă le-ai ști pe toate, dar habar nu ai, că nu ești mai bună decât mulți pe care-i desconsideri, că habar nu ai să vezi mai departe de nasul tău. Nu ți-am zis o groază de gânduri pentru că în tine mă văd pe mine de acum mulți ani, când nu puteam auzi decât ce voiam.

Sunt în momentul ăla al vieții în care nu mai cruț pe nimeni. În care spun ce gândesc, cu riscul de a fi părăsită de toată lumea. Sunt în momentul ăla de oboseală cronică a minții și de lehamite. Și cine n-are chef să-mi stea aproape, poate să plece. Nu mai am de gând să mă sufoc din cauza absențelor.

Sunt în momentul de prezență. Când spun ce gândesc, când fac ce-mi trece prin cap, când nu-mi pasă de consecințe, când controlul e mai departe de mine.

Sunt în momentul meu bun. Și nu mai beau ca un cal. Nu mai fumez. Trăiesc nebunia așa cum se cuvine.

Vara asta o să călătoresc.

 

 Foto

HugsLovePeace
>.<