Confesiuni

despre oameni şi fluturi

Paradoxul vieţii este că e una singură. Şi de câte ori realizez acest lucru elementar mă ia cu valuri de căldură. Parcă aş alerga în neştire. Atunci îmi vine să iubesc mai mult să ador cu toată fiinţa mea. Să trăiesc aşa cum fiecare om este înzestrat s-o facă.

În ultimele zile m-am dezis de ale mele şi am zâmbit mai mult celor din jur. Ei mi-au zâmbit la rândul lor. Doamna de la administraţie, vânzătoarea, acritura de la poştă şi taximetristul ofticat că e cursa prea scurtă. Oamenii nu sunt răi! Sunt înrăiţi de cel mai frumos dar. De însăşi viaţa. Şi nu e ciudat?

Pornim din start pe un principiu eronat. Prea multe pe capul nostru cât să le mai vedem pe cele care atârnă pe umerii celui de lângă. Automat emitem judecăţi aspre. Proasta de la magazin, cretinul de taximetrist… Şi el ca şi mine le avem pe ale noastre pe care le purtăm îndoiţi de plumb. Ne-am sincronizat prost şi atâta tot. Eu nu sunt cretina nervoasă şi nici el nu e tâmpitul fără scrupule. Pur şi simplu ne-am rătăcit.

Mă înspăimântă timpul ăla neştiut. Pierdut printre degete ca firele de nisip bătute de anotimpuri. Oare unde se duce el? Timpul ăla petrecut inutil?

Mie mi-a plăcut să iubesc. De când mă ştiu cel mai bine iubesc. Atât cât pot şi cum pot. De cele mai multe ori mi-aş dori să-mi iasă ca în cărţi sau ca în filme, dar de cele (şi) mai multe ori îmi iese ca mine. Am înrădăcinate adânc aceste nevoi de a iubi şi de cele mai multe ori irosesc pulsul meu pentru moartea altora. Ciudat e că m-am obişnuit şi cu asta. Că mă privesc în ochi şi îmi dau seama că am evoluat. Că am crescut şi ca vârstă şi ca nevoia de a iubi şi nu mai dramatizez lipsa.

Doare al naibii de tare totul. Acum toate-s invers, nu-i aşa? Parcă oricât te-ai zbate să ieşi din captivitatea coconului, aripile-s frânte sau prea fragile să facă faţă zborului. Dar eu cred! Eu cred că toţi suntem fluturi şi că toţi putem să iubim viaţa. Pentru că e singurul lucru cert pe care-l avem pe acest pământ.

E dimineaţă aproape şi eu realizez pentru a mia oară acest simplu fapt. Am o singură viaţă în venele astea şi de cele mai multe ori o irosesc şi-o ratez. Pentru că îmi place mai presus de orice să fiu om şi să mă lamentez pentru… nici măcar nu mai ştiu pentru ce. Pentru tot ce mă înconjoară.

Eu sunt Evergreen şi m-am născut să iubesc şi să învăţ oamenii să zboare cu mine…

You Might Also Like

10 Comments

  • Reply
    Adelina
    14 August, 2010 at 1:46 pm

    Păi no, ce să fac dacă am suflet de copil şi cânt şi râd pe stradă. :)) Mai şi dansez, dar mai rar. :)

    După ce am citit însemnarea ta chiar mă gândeam că oamenii sunt atât de relaxaţi în Italia. Ai noştrii lucrează pe rupte şi-s tot stresaţi şi încruntaţi.

    Adevărat ultimul paragraf scris de lynette, dar mie tot mi se pare că trece viaţa mult prea repede..

  • Reply
    Evergreen
    14 August, 2010 at 1:33 pm

    Ade – tu oricum parca mereu zambesti

    lynette – multumesc ;)

  • Reply
    lynette
    14 August, 2010 at 12:45 pm

    Acest post m-a uns pe suflet! Da, de multe ori (poate prea multe ori) ne pierdem timpul lamentandu-ne pentru niste prostii sau pur si simplu judecand pe altii.
    Spui: “Oamenii nu sunt răi! Sunt înrăiţi de cel mai frumos dar. De însăşi viaţa.” si “Mă înspăimântă timpul ăla neştiut. Pierdut printre degete ca firele de nisip bătute de anotimpuri.” – mi-a placut foarte tare cum ai zis (de multe ori simt si eu acelasi lucru).
    Legat de finitul vietii, eu zic ca e bine ca e asa. Oamenii nu pretuiesc toate minunile acestei lumi nici fiind constieti ca viata lor se poate termina oricand. Daca viata nu ni s-r termina si tineretea fara batranete si viata fara de moarte ar fi posibile, atunci eu cred ca am fi si mai urati interior.

  • Reply
    Adelina
    14 August, 2010 at 11:34 am

    Da, zâmbetul face minuni… Şi eu mă gândesc tot timpul când dau peste o tanti acră: eh, are şi ea problemele ei. :)

  • Reply
    Evergreen
    14 August, 2010 at 10:59 am

    Alexxa – ei. sa nu ne intristam :)

    Elza – nici eu

  • Reply
    alexxa
    14 August, 2010 at 10:39 am

    da, e doar una, si mi se pare atat de trist :(

  • Reply
    Elza
    14 August, 2010 at 10:02 am

    eu inca nu stiu de ce

  • Reply
    Evergreen
    14 August, 2010 at 10:00 am

    Pitiiiic – nu am, dar era cat p’aci sa am zilele astea. Viata pe care o traiesc acum e una. Ca de aia murim

  • Reply
    piticugras
    14 August, 2010 at 4:00 am

    de unde draq stii tu ca viata e doar una? iar ai tralala?

  • Reply
    despre oameni şi fluturi - Ziarul toateBlogurile.ro
    14 August, 2010 at 1:24 am

    […] Despre oameni şi fluturi Sat Aug 14, 2010 3:44 am Paradoxul vieţii este că e una singură. Şi de câte ori realizez acest lucru elementar mă ia cu valuri de căldură. Parcă aş alerga în neştire. Atunci îmi vine să iubesc mai mult să ador cu toată fiinţa mea. Să trăiesc aşa cum fiecare om este înzestrat s-o facă. În ultimele zile m-am dezis de […] […]

  • Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.