despre oameni şi fluturi

Paradoxul vieţii este că e una singură. Şi de câte ori realizez acest lucru elementar mă ia cu valuri de căldură. Parcă aş alerga în neştire. Atunci îmi vine să iubesc mai mult să ador cu toată fiinţa mea. Să trăiesc aşa cum fiecare om este înzestrat s-o facă.

În ultimele zile m-am dezis de ale mele şi am zâmbit mai mult celor din jur. Ei mi-au zâmbit la rândul lor. Doamna de la administraţie, vânzătoarea, acritura de la poştă şi taximetristul ofticat că e cursa prea scurtă. Oamenii nu sunt răi! Sunt înrăiţi de cel mai frumos dar. De însăşi viaţa. Şi nu e ciudat?

Pornim din start pe un principiu eronat. Prea multe pe capul nostru cât să le mai vedem pe cele care atârnă pe umerii celui de lângă. Automat emitem judecăţi aspre. Proasta de la magazin, cretinul de taximetrist… Şi el ca şi mine le avem pe ale noastre pe care le purtăm îndoiţi de plumb. Ne-am sincronizat prost şi atâta tot. Eu nu sunt cretina nervoasă şi nici el nu e tâmpitul fără scrupule. Pur şi simplu ne-am rătăcit.

Mă înspăimântă timpul ăla neştiut. Pierdut printre degete ca firele de nisip bătute de anotimpuri. Oare unde se duce el? Timpul ăla petrecut inutil?

Mie mi-a plăcut să iubesc. De când mă ştiu cel mai bine iubesc. Atât cât pot şi cum pot. De cele mai multe ori mi-aş dori să-mi iasă ca în cărţi sau ca în filme, dar de cele (şi) mai multe ori îmi iese ca mine. Am înrădăcinate adânc aceste nevoi de a iubi şi de cele mai multe ori irosesc pulsul meu pentru moartea altora. Ciudat e că m-am obişnuit şi cu asta. Că mă privesc în ochi şi îmi dau seama că am evoluat. Că am crescut şi ca vârstă şi ca nevoia de a iubi şi nu mai dramatizez lipsa.

Doare al naibii de tare totul. Acum toate-s invers, nu-i aşa? Parcă oricât te-ai zbate să ieşi din captivitatea coconului, aripile-s frânte sau prea fragile să facă faţă zborului. Dar eu cred! Eu cred că toţi suntem fluturi şi că toţi putem să iubim viaţa. Pentru că e singurul lucru cert pe care-l avem pe acest pământ.

E dimineaţă aproape şi eu realizez pentru a mia oară acest simplu fapt. Am o singură viaţă în venele astea şi de cele mai multe ori o irosesc şi-o ratez. Pentru că îmi place mai presus de orice să fiu om şi să mă lamentez pentru… nici măcar nu mai ştiu pentru ce. Pentru tot ce mă înconjoară.

Eu sunt Evergreen şi m-am născut să iubesc şi să învăţ oamenii să zboare cu mine…