Despre perspectivele diferite asupra valorii pe care o purtăm pentru ceilalţi

Sunt oameni de care ne lipim. Există chimie, există comunicarea pe aceeaşi limbă, timing bun. Ne împrietenim cu ei şi cu alţii nu. Că aşa e-n viaţă, nu merge chiar ca unsă. Petrecem zile şi nopţi, povestim cele mai întunecate gânduri şi trăim momente intense. Ne cunoaştem şi ne fascinăm. Învăţăm lucruri noi şi acceptăm libertatea celuilalt independentă de noi.

Bun.

Sunt oameni de care ne dezlipim pentru micile rahaturi care se transformă în probleme mari. Oamenii ăia pe care-i suni de 18 ori şi te sună după trei zile, uşor relaxaţi, că şi-au rătăcit telefonul pe nu ştiu unde. Da bine, bă, poate mi s-a întâmplat ceva! Şi, s-a întâmplat? Nu, dar ipotetic. Eh.

Oamenii ăia care uită când e ziua ta, nu te caută dacă nu-i cauţi tu, de care tragi tu să se întâmple lucrurile şi prietenia. Şi totuşi, când te vezi cu ei ştii că merită toate chinurile şi încercările astea pentru că în ciuda zăpăcelii lor sunt minunaţi! Însă ne dezlipim… se rup legăturile emoţionale din cauza absenţei.

Pe de-o parte prietenul relaxat care îşi rătăceşte telefonul, întârzie, uită şi dispare când ţi-e lumea mai dragă merge pe ideea că aşa e el. Celălalt nu suportă genul ăsta de abandon şi o ia extrem de personal, punând la îndoială prietenia respectivă. Şi lucrurile încep să scârţâie din cauza valorii sentimentelor pe care o definim altfel decât celălalt. Începe să te calce pe nervi orice gest, să eviţi să te întâlneşti, să nu mai vezi lucrurile bune.

Şi e normal.

Aerienii şi pământenii.

Am avut şi eu şi am în continuare prieteni aerieni, eu fiind suficient de organizată cât să nu uit-rătăcesc-rămân fără baterie pe telefon. Mă enervam foarte tare înainte când aşteptam câte 15 minute la colţ sau sunam de 1232 ori până îmi răspundea, dacă-mi răspundea sau alte chestii de genul. O luam personal, ca o lipsa de respect pentru mine, pentru prietenia noastră.

Cu timpul am înţeles că în toată asta nu e nici măcar despre mine, ci despre celălalt. Că indiferent dacă mă sună sau nu, e acolo, exisă, doar că nu se desfăşoară în parametri pe care-i văd eu. Că dacă eu sun, înseamnă că aşa sunt eu, cu iniţiativă şi ton de “hai să ne vedem!”. Dacă ei nu răspund, aşa sunt ei.

Şi totuşi, în ciuda acceptării şi a dragostei pe care le-o port, câteodată am nevoie să vină ei spre mine, să ştiu că vorbim acelaşi limbaj, că-s importantă pentru ei şi că suntem bine. Am nevoie de validări, confirmări că e totul bine, că mă pot sprijini pe ei dacă mă dezechilibrez, că sunt în siguranţă.

Aşa-s relaţiile dintre oameni până ajung să vorbească aceeaşi limbă şi pe tăcute. Oamenii care merită rămân, depăşesc obstacole, se despart şi se împacă. Oamenii care nu sunt făcuţi pentru noi nu rămân, dispar şi realizăm abia mai târziu că au fost o aventură care vine, ne ademeneşte, ne ia pe sus şi apoi ne aruncă cu curu-n nămol.

…

*prietenilor rămaşi. prietenilor dispăruţi: îmi pare – mi-a părut bine!

favim.