Uneori e așa de mare durerea noastră că nu trece nici c-o sticlă de vin, cu o muzică bună sau cu o noapte de bocit. Atunci luăm toate rănile trăite și nevindecate și punem în cârca altui om. Un om care probabil ne-a rănit la un moment dat și pe care nu l-am lăsat să plece. Ci l-am ținut lipit de durerea noastră, ca mai apoi să nu mai reușim să-i diferențiem.
Și uite așa ne trezim într-un alt coșmar existențial. Este deja amuzant cum credem că ne-am rezolvat problemele din trecut și acum vom trece fluierând prin viață, ca mai apoi să ne tăvălim ca un copil ai cărui părinți l-au părăsit la colț de stradă.
Dar ce facem noi este să dăm putere celorlalți. Unor oameni care au fost importanți pentru noi, apoi (cel mai probabil) ne-au tras un șut în cur și și-au văzut de drum. Și noi am rămas captivi în iadul ăsta existențial din care găsim temporar ieșirea.
Uităm că totul e un proces. Că nu avem cum să ne vindecăm așa, într-un an sau doi. Că până ajungem să iubim copilul din noi, până ajungem să înțelegem că suferința asta nu e a lor, ci a noastră, până trecem prin doliul pierderii, durează.
Uităm că trebuie să ne luăm puterea înapoi. Că dacă cineva e ticălos cu noi, nu trebuie să ne distrugă, ci să ne facă să înțelegem că nu merităm asta. Că în loc să adormim cu zeci de gânduri, cu furie sau regrete, mai bine ne concentrăm pe sufletul nostru care și-așa e franjuri.
Uităm să ne întoarcem la noi. Avem atâtea mecanisme disfuncționale de supraviețuire încât bălăcărindu-l pe omul care ne-a rănit credem că așa ne vindecăm. Nu. Omul ăla a venit, a făcut, și-a văzut de drum. Noi am ales să rămânem blocați într-o durere care de cele mai multe ori
Și-apoi stăm pe canapea. Și ne dăm seama că totul vine din propriul întuneric. Că dependența noastră de durere vine din alte și alte universuri, din lipsă de iubire, din nevoie de iubire. Și-atunci cum să facem să aprindem lumina? Cum ne întorcem privirea de la celălalt, la noi?
Foto: Andrei Leonte
No Comments