Despre salvatori numai de bine

Nu știu cum fac mereu, dar ajung să încalc promisiunile față de mine. Nu e o toleranță exagerată, ci mai degrabă o autosabotare constantă pe care mi-o aplic oridecâteori am ocazia. Scriu tot mai rar pentru mine pentru că am ajuns s-o fac pentru alții. Am liste lungi cu lucruri de făcut pe care le amân. Mă spală ploile și mi-e frig. Sorb din cana generoasă de cafea, poate-poate-mi revin în starea inițială. Aia de plenitudine. Am rătăcit-o pe o stradă întunecată când am decis să pun pasul în cotloanele ascunse din mine.

Ultima dată când am plâns din cauza lui tata a fost acum câteva zile. Când am realizat că toată viața, de când încep să-mi amintesc de ea, mi-a reproșat că m-a adus pe lume. Mulțumesc tată, dacă aș fi mai puțin comodă, aș veni să fac un dans de (ne)mulțumire pe mormântul tău. Încă un argument în plus în nevoia mea de a nu face niciun copil.

Visez în fiecare zi plecarea la o mare depărtare. Și visez că cineva vine să mă salveze.
Bullshit.
Nu există salvare. Suntem damnați cu toții la o existență. Dar partea mea romantică se zvârcolește în căutare de povești.
Eu de ce nu am povestea mea? Aia pe care credeam c-o merit? Eu de ce nu am prinț și iubire, calm și liniște, senzația că sunt utilă altcuiva decât mie? Eu de ce nu zbor în tandem?

Parcă cineva a transferat asupra mea toate karmele bășite. Parcă cineva a făcut dansuri întunecate pe mantia mea de super erou. Parcă altcineva în afară de mine conduce acest periplu numit viață.
Sunt într-un război interior și exterior cu tot. Oameni, natură, gânduri, vise, senzații.

Așa că de data asta, dacă tot sunt în linia unu în această bătălie, am decis să nu las steagul. Și-l port cât de mândră pot, pătat, călcat în picioare, ros de molii, bătrân și trist. Îl port în propria-mi bătălie cu mine și cu viața. Ori eu, ori nimicul.

Sunt suma pretențiilor celor din jur. Sunt dezamăgirea unora, eșecul umblător. Sunt persoana aia care n-a făcut nimic în viață. Sunt alintata care se ia la trânte cu viața. Sunt alintata cu prea mult timp de gândire. Sunt curva care caută alinare prin paturile bărbaților. Sunt trista care s-a trezit că există. Sunt copilul negru, oaia rătăcită, prietena egoistă, iubita cu foarte mari probleme, omul nerecunoscător, fiica risipitoare, trădarea în persoană. Ar trebui să stau la colț pe vecie.

Însă mă ridic cu neîncredere și spun: nu sunt. Sunt un om bun. Un om empatic. Un om care a tot dat de-a lungul vremii și acum are nevoie să primească.

Sunt aiurea. Arunc cu mine-n ziduri la fel cum arunc picioarele când (cred eu) că merg.

…