Despre tolanit pe nisip si eliberarea de ganduri

As vrea sa ma teleportez la mare, sa stau tolanita pe nisip, sa fiu pur si simplu bine. Sa cante muzica la Expirat, sa fie berea suficient de rece cat sa nu fac rosu-n gat, sa fie apa calda si gandurile departe.  Si sa stiu sa inot foarte bine ca sa nu-mi mai julesc talpile-n bolovani. Sa fie un cer senin cu cate un grup de norisori. Si sa am rabdare sa ma uit cum se plimba in tot albastrul ala pur.

As vrea sa-mi amintesc de mine inainte sa ma simt prinsa-n cusca. As vrea sa fiu mai puternica decat sunt. As vrea atat de multe lucruri, dar peste toate astea as vrea sa ma eliberez de ganduri 

Exista niste momente in viata, cand prin suma deciziilor, circumstantelor si a nebuniei mele si a celor din jur, se rupe o bucata din mine. Nu pot sa explic, insa stiu ca ea nu mai e si nu exista nicio metoda s-o pun la loc. Toate simptomele golului se citesc in privirea pierduta, in pozitia de om resemnat, in absenta din prezent.

Uneori exista niste treziri din angoase. Se manifesta prin bucurii. Si am senzatia ca m-am vindecat. Ca sunt mai bine decat am fost vreodata. Imbratisez copaci si adulmec primavara. Dar pentru ca-s intr-o perioada fragila orice mic trigger (al meu sau din exterior), ma arunca direct in bratele durerii. Ca un mare spitan in fund, primit pe nepregatite. Si o iau de la capat. Cateva zile de bine, cateva zile de rau. Doar ca raul are o forma atat de sufocanta, incat are sanse sa inghita binele.

As vrea sa ne tolanim pe nisip si sa-mi spui c-o sa fie bine. Sa ma uit la tine si sa ne hlizim din senin. Cand am crescut asa mari? Si cand a devenit totul asa brutal, crud si absurd? As vrea sa nu plec si sa nu pleci si as vrea sa-ti fi spus mai des ca te iubesc

Invat sa tac din gura. Sa rumeg totul in sinea mea pana-mi pocnesc gingiile. Invat sa respir de fiecare data cand furia se urca din plex in ceafa. Invat sa ma pun pe mine mai presus de orice dumnezei plamaditi din iluzii. Invat sa rup legaturile cu cei care ma dor. Invat sa nu mai visez ca viata e in alta parte, ci aici, oricat de neplacuta e ea. Invat sa accept ca la final de zi toti suntem singuri.

Exista foarte multe nuante ale adevarului. Si din pacate nu sunt capabila sa le vad pe toate, oricat m-as chinui. Incerc sa gasesc toate versiunile, dar e epuizant. Uneori vreau sa-mi astup urechile si sa zbor pe-o insula pustie. Ce nu-mi place sa fac este sa caut validari la cei care stiu ca-mi dau dreptate. Nu vreau sa aud ca-s cea mai buna sau ca n-am gresit, vreau sa aud raspunsuri care sa ma ajute in demersul meu de a deveni un om mai bun.

In viata n-am sansa la dubla doi. Stiu, nu stiu, trebuie sa ma descurc.

Toate vin. Toate pleaca.

Mi-a scris cineva la un moment dat ca citeste blogul de multi ani, chiar daca e blog trist. Altcineva mi-a scris ca musteste de probleme emotionale. Mi-au tot reprosat oamenii de-a lungul timpului ca-s drama queen, ca-s prea depresiva, ca-s prea trista, ca ar trebui sa fiu fericita. Si m-am simtit nepotrivita. M-am simtit nesanatoasa pentru ca nu-s asa cum imi spun ceilalti sa fiu. Si m-am speriat. Ca orice as face n-o sa fie niciodata bine.

Dar sa va spun ceva.
Nu scriu la fericire. Fericirea o traiesc. O postez pe ici, pe colo.
Nu-mi ard degetele pentru ca nu stau sa analizez bucuria, plenitudinea, linistea.
Ele toate exista. Se manifesta. Nu ma intereseaza sa le scriu.

Scriu cand ma macina gandurile. Scriu cand ma raneste lumea.
Scriu cand ma doare, de obicei.
Pentru ca asa aplic eu terapie.

Scriu si recitesc. Uneori peste o zi, alteori peste un an.

Toata lumea e trista. Nefericita. Deprimata. Nebuna. Exagerata.
Unii vorbesc despre asta.
Altii nu. Eu am ales sa vorbesc cu riscul sa fiu alungata din societate pentru ca-s negativista.

O sa-ti spun ceva si n-o sa-ti placa, iubirea nu vindeca.

Cu bine,
Evergreen
Cover