Despre treaba aia cu măritatul…

Probabil că ar trebui să scriu mai des și mai mult pe tema asta… mai ales că știm cu toții că nu ne așteptam să mă mărit. Vreodată. Numai că se întâmplă atât de multe lucruri în viața mea, încât măritatul vine ca un lucru absolut firesc. Ceea ce nu știu dacă e bine sau e rău. Pentru că până azi nu am citit nicio carte despre cum ar trebui să te simți dacă te măriți, 10 chestii să le știi înainte să spui ”da!”. Unul dintre ele e ”ciorbă”.

Nu-mi amintesc să fi avut fantezia măritatului așa cum au fetele care strâng poze de la 15 ani și se visează mireasă. Am fost mireasă acum niște ani, la un eveniment. Am avut o rochie cu corset și i-am zis maică-mii să se uite bine la mine că nu cred că mă mai vede vreodată așa. Mna, n-o să am rochie cu corset, dar mireasă tot o să fiu.

Mai puțin fantezia măritatului cu Leonardo DiCaprio (forever my imaginary husband).

Ideea e că pare ceva foarte natural.
Mă uit la omul ăsta și sunt liniștită. Ceea ce pentru mine e șocant și cumva înfricoșător.
Ce ființă sunt și eu. Să mă plâng de bine, nu?

Nu sunt obișnuită să mă iubească cineva așa.
Nu că nu merit, dar înainte de Andrei viața mea amoroasă a dat-o de gard, iar din relațiile anterioare îmi amintesc prea puțin.

Ideea e că nu e o nuntă. E un party.
Nu vor fi tradiții, nu vor fi reguli de ”nuntă” și nici nu vreau să aibă cineva așteptări… s-ar putea să dau chix cu grație. Pentru că sunt o bădărancă și pentru că mereu am spus că nunta este despre oamenii ăia doi și nu despre rude, familie și obligații, stat la ușă pentru a întâmpina oaspeții, trecut pe la mese pentru a confirma că se simt bine etc. Și, nu am eu cine știe ce noroc în viață, dar și când mă lovește, petrecerea mea o să fie așa cum îmi doresc… adică lejeră, de vară, relaxată. Ca o aniversare, dar cu mai mulți invitați.

Aș fi vrut să scriu despre întrebări profunde și frământări. Dar nu am.
M-a luat viața, mi-a tras două palme, m-a mutat în altă țară, mi-a dat un job mișto, un bărbat mișto, o viață nou-nouță.
Și oricât aș vrea eu să mă râzgâi, nu mai am cum. Nu am întrebări, nu mă îndoiesc de ce trăim, nu mi-e frică.

Suntem o echipă și asta e o chestie foarte mișto.
Andrei este un om extraordinar și îi sunt recunoscătoare universului că a lăsat să fie inventat Tinderul să ne dăm match și să vină să-mi repare wireless-ul și să nu mai plece :)

Unde am fi fost fără tehnologie?

Foto: Paul Bond