Despre ușurătatea te iubescurilor de zi cu zi

Merg pe stradă și aud oameni care vorbesc la telefon, la final spun te iubesc, marcă preluată de la americani (probabil). Văd oameni în relații, dezamăgiți, încrâncenați, triști. Îi întreb de ce stau, iar ei îmi răspund că iubesc și că nu pot să se despartă de cutărescu pentru că ar suferi. Deci, nu se despart pentru că suferă și nu pentru că îi iubesc.

Eu spun rar de tot te iubesc. Maică-mea m-a auzit de 5 ori în viața ei, dar în alea 5 abia am legat cuvintele, fiind gâtuită de emoție. Soră-mea la fel. Nici în relații n-am prea spus, iar dacă o făceam des era din inerție, probabil. Sau ca răspuns. Sau din nevoia de confirmări. Sau pentru că așa se face. Prietenilor le spun că-i iubesc atunci când simt că altfel nu mă pot exprima. Pentru mine e greu să spun asta, pentru că e ceva în care chiar cred cu adevărat.

M-am cam săturat de oamenii proști care confundă iubirea cu alte sentimente. N-oi ști eu ce e într-adevăr și n-aș putea să dau o definiție exactă, dar sunt într-o continuă căutare a sensului iubirii (acum cred că vindecă). Cine știe ce mai aflu pe parcurs. Să revin la oamenii-bivoli care au senzația că dacă stai cu cineva 13 ani, faci doi plozi și te înțelegi cât de cât la pat în timpul în care nu vrei să-i spargi capul că există, asta înseamnă că iubești. Sau dacă ești posesiv, gelos, disperat și vrei să stai înlănțuit de celălalt… asta tot iubire e. Sau dacă simți că nu poți trăit fără respectivul, vrei să te arunci de pe Inter și simți că ești nimic, da clar, îl iubești de nu mai poți.

Păi nu. Eu zic că nu e asta. Iubire e să fii tot și dacă celălalt lipsește, nu te vrea sau e fericit lângă altcineva. Ai fi un tot mai bun, mai cald, mai aproape de adevăr, dacă celălalt te-ar iubi în felul și forma aia, dar nu ești nimicul, oricât de romantic ar suna. Când aud fraze de genul: nu pot trăi fără x sau viața mea nu mai are sens fără y, îmi vine să mă duc să fac o baie-n Dâmbovița.  Atunci amuțesc. Nu pot să explic că așa ceva este o tâmpenie, că asta nu e iubire, e altceva, e un ego rănit sau obișnuința sau frica de singurătate… dar nu pot trăi fără… nu! Refuz să cred.

Io înainte să spun cuiva că-l iubesc, mai ales dacă sunt într-o relație… mă perpelesc ce n-ai văzut. Ca nu cumva să zic o minciună, ca nu cumva să fie altceva, ca nu cumva să… pentru că-s cuvinte mari care cuprind multe esențe și multe senzații… și mi-e teamă să nu lipsească vreuna și să nu fie totul complet.

Deci fără tine sunt tot eu. La fel. Lumină-n gând, plutire-n mers. Zâmbit aiurea, căutări în alții. Fără tine sunt eu, fericită, vie, derutată uneori. Fără tine nu mor, nu mă sting, nu sufăr de se mută cerul, nu-mi beau mințile, nu-mi pierd speranța, nu leșin de dor. Fără tine, mi-e altfel, dar mi-e bine. Ar fi probabil o împlinire ciudată dacă acest fără s-ar transforma în cu, dar nu mai trag speranță și nici nu spun că dacă e să fie, va fi. Nu mai contează.

Nu dau lecții de viață, fiecare spune ce și cum vrea sau simte. Dar iubirea e tratată prea ușor și toată lumea are impresia că e simplă, frecție la picior de lemn. Sau că doare al dracului. Nu doare iubirea, dor altele… orgoliul, disperarea, fricile, încrederea în sine, dorința de validare de la alții… altele. Iubirea e bună, e dulce.

Deci m-am dat de zece ori peste cap și din omul de piatră am revenit la omul fără frică. Dacă-n ultima perioadă am refuzat să cred în iubire, în oameni, în orice înseamnă emoție… m-am potolit. Revolta s-a stins și știu că o să mă învăluie cea mai frumoasă senzație pe care omul e capabil s-o trăiască. Și când o să-i foșnească rochia la ușa sufletului meu, o să-i deschid cu tot entuziasmul… și-o să fie iubire din aia din interior, aia care-mi încălzește și inima și trupul și mintea. Iubirea aia care o să mă crească și-o să mă aducă mai aproape de adevăr…

 

Foto 
HugsLovePeace
>.<