Confesiuni

Despre valoarea a ceea ce nu avem și despre noi doi împreună separați

 

Au, dar de câte ori s-a întâmplat să-mi doresc cu ardoare ceva și să ajungă să-mi aparțină ca după aia să-și piardă parțial, apoi integral valoarea. Au, dar de câte ori nu m-am trezit tăvălită-n nisip, plângând și dorindu-mi să țin pe cineva de-o palmă și de câte ori n-am lăsat deoparte palma pentru alt gând. Au, dar de câte ori nu m-am lăsat purtată de vraja mării c-o să fie perfect atunci când, și atunci cândul a venit totul a devenit atât de uman și de palpabil. Au, dar de câte ori n-am mers pe același drum fredonând fericiri absurde care odată atinse au devenit mediocre. Au, dar de câte ori n-am înălțat gânduri pe aripi de zmee și de câte ori n-am tras sforile până le-am prăbușit. Au, dar de câte ori n-am vrut ceva ce era aproape imposibil de avut și momentul în care a fost al meu, m-am bucurat cu lumină-n plex, lăsând umbra să mă mângâie.

Au, au, au.

Noi doi separați suntem minunați. Tu departe. Eu în cercul minții mele. Tu nicăieri. Eu peste tot.
Noi doi suntem abia un început de poveste, dar niciodată dusă la capăt.
Tu rămâi neatinsul, negustatul, neiubitul de care mă leg în serile cu furtună. La care nu renunț din dragoste de dramă. La care mă întorc când mi-e prea bine, ciudat de bine. Tu rămâi nesomnul, coșmarul, dorința, boala sufletului, negura, noaptea, pescărușii, dimineața, frica.

HugsLovePeace
>.<

Foto 

You Might Also Like

1 Comment

  • Reply
    Notnow
    29 April, 2012 at 3:05 pm

    Maxim! Fain scris…

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.