Destul depre mine… spune-mi despre tine

De când m-am mutat în UK, deși vorbesc frecvent cu ai mei, am pierdut lucrul ăla atât de important pentru mine: contactul fizic.

Îmi lipsesc privitul în ochii celuilalt, sunetul vocii fără filtrele telefonului sau skype-ului, luatul în brațe, pupatul. Îmi lipsesc glumele fără lag, reacțiile la gesturile fizice atunci când povestesc ceva, expresiile și microexpresiile oamenilor mei dragi.  Îmi lipsesc fețele lor.

Deși sunt prezentă, într-un fel sau altul, sunt absentă într-o formă sau alta. Matei merge bine, deja… și eu nu văd asta, nu mă bucur cu el în timp real.
Dar astea sunt prețurile pe care le plătim noi, ăștia, care alegem să plecăm.

Mi-e dor să dansez. Să ies și să dansez. C-o bere în mână. 

Dar destul despre mine. Spune-mi despre tine…
Ce faci? Cum ești? Ce ai visat aseară? Ce ți-e poftă să mănânci?
Cum ai dormit? Când te-ai gândit ultima dată la moarte? Dar la viață?
Ce frici au dispărut? Care au mai apărut? Cum e la job? Dar sufletul, cum e?
De cine ți-e dor? Cine te-a dezamăgit?

Mi-a zis Carmen ceva care m-a lovit în cap apoi s-a desfășurat foarte lent până a bubuit.
”nu mi-e frică de moarte, doar de singurătate”

Am venit în UK pe 3 octombrie. Și m-am abținut să recunosc că mi-e foarte dor de oamenii dragi de acasă. Foarte dor. Cu noduri în gât.
Am început un voluntariat aici. Și oamenii sunt foarte drăguți, dar nu sunt ai mei. Mă duc la volei de două ori pe săptămână. Oameni interesanți și buni, dar nu sunt ai mei.

Mi-e dor de voi!