din alte timpuri

Mă mîngîiai încet şi blînd pe frunte. Trupul în spasme se zguduia în poala ta. Valuri umede curgeau cununîndu-ne . Ochii închişi strîns, pînă la durere. Şi negru.

În dimineaţa asta am ieşit singură pe plajă. Mi-am pus rochia lungă de prinţesă şi pălăria cu boruri largi cu nevoia să trăiesc o senzaţie din alte timpuri, zărită probabil într-un film. Încerc să-mi asum singurătatea plimbării, deşi recunosc că mă cam plictiseşte pustiul plajei. Marea e calmă. Mă loveşte agale la tălpi. Mititica mare. O fi obosit, săraca.

Am mers cu faţa spre soare. Apoi cu spatele. Apoi am alergat. Apoi am gîfîit. Apoi am cules trei scoici pe care le-am făcut şirag de perle. Au trecut clepsidre întregi de timp şi tot pustiu era pe plajă. Lipsa aceasta mi-a creat un disconfort emoţional. Oricum sunt destabilizată din punctul ăsta de vedere, dar chiar aşa să nu mă pot bucura de un moment? Oare cîte momente am ratat numai gîndindu-mă la asta.

Am schimbat perspectiva şi m-am întins într-un hamac în crestele munţilor. Un şoim dădea tîrcoale. Ciudat, am aceeaşi rochie de plajă, deşi port bocanci de căţărat. Of, n-am să-mi scot niciodată din cap poveştile cu prinţese. Mi-era teamă să privesc în jos. Josul era infinit şi gol şi iar acea pustietate apăsătoare. Ah, de mi-aş fi luat măcar o carte să mă pierd în ea! Degeaba, dacă mă apasă nu are să mă lase cu una cu două şi nici măcar literatura tămăduitoare nu are efect în astfel de cazuri.

…