din unghere prăfuite

Cîteodată aş vrea să mă evapor. Să fiu vapori mov. Să semăn cu sleiala verii. Cu încinsul asfaltului. Cu nimic şi să trec neobservată pe la tîmplele celor iubiţi. Să-i mîngîi. Să-i privesc în tăcere. Să le şoptesc ce nu vor să audă. Ce nu aud. Cu tac.

E una din zilele cînd te trezeşti cu capul cît o baniţă. Şi nu e numai alcoolul de vină. Nici răsăritul. Nici lipsa nisipului lipit de chipul transpirat. Şi nici vara copleşitoare. Sunt toate şi te apasă. Cuvinte, frînturi de vorbe aşezate pe cioburi de imagini se derulează în tropot. Stop!  Nu se opresc la nicio comandă. Şi vîrtejul ăsta mă epuizează.

Mă doare pieptul. Un pachet de ţigări. Deodată. Sudat cu poftă. Ţigara avea gust dulce. Nu am mai simţit asta pînă acum, dar imediat după o gură de vin alb, un fum umple gura de miresme de salcîm. Apoi fuga şi urletele şi “roxana!!!” cu gravitate în receptor şi verticalitate în contradicţie cu orizontal şi deruta. Clipitul greu. Evitarea privirii. Greutatea cu care ascult.

Dimineaţa inima nu mai ştie. Nici somnul nu-mi mai e somn. Aud. Văd. Sufăr şi acolo unde-ar trebui să fie bine. În vis.

Şi viaţa asta (a mea, pare-se) cum ar trebui s-o trăiesc? Prin mine sau prin alţii?
Dacă-mi permit s-o trăiesc prin mine primesc limite şi reproşuri, apoi interdicţii de a mai… dacă trăiesc prin alţii?