Ai observat că în momente pline de greutate cele mai simple lucruri (cum ar fi să respiri, vorbeşti chestii mărunte, gîndeşti) sunt practic imposibil de realizat? E o stîngăcie stupidă de parcă respiri pentru prima dată şi te poticneşti la inspirat. Şi gîndurile? Cum să nu ştii cum să gîndeşti? Cînd ele curg de obicei nestăvilite? Şi conversaţia despre codul calben sau despre cum ţara se duce de rîpă? E deja în noi şi porneşte fără s-o mai trecem prin filtrul raţiunii.
Numai că atunci eşti invalid. Virtuozitatea oratorică se duce dracului. Mişcările ample pentru a sublinia o credinţă se rup în două. Şi rămîi ca prostul în faţa unei situaţii. Intri în blocaj. Ah, poate în alte circumstanţe ai fi putut să… dar acum, cum să şi de unde?
Ajungi acasă şi repeţi secvenţa de mai de sus. Ce logoree te apucă. Ce tîmpenii debitezi în imaginaţia proprie unde cu siguranţă făceai faţă cu brio acestei situaţii. Suntem oameni. E normal să nu le ştim pe toate. E normal să ne blocăm şi să nu ştim să reacţionăm.
Cred că o atitudine sinceră scapă nevoia de a epata inutil. Poate un zîmbet, poate lacrimi, poate chiar nimic. Poate doar simpla prezenţă. Şi atunci cînd ieşim din constrîngerile sociale şi din convenţiile care ne-au obişnuit cu eroi şi cu replici din filme care salvează destine putem învăţa să respirăm. Ăsta e primul pas.
Nu m-am trezit zîmbind a primăvară. Ba m-am trezit cu mutra mofturoasă şi cu mirosul de spirt în nări. De teama medicilor dimineaţa mea a fost una de plumb. Am zapat ca o nebună. Nimic.. Pînă la apropo tv care m-a făcut să rîd şi să mă destind. Şi Xena. Clar, Xena rullez şi iese ca o adevărată războinică din cele mai de rahat situaţii. Şi mai are şi conştiinţa împăcată.
Am terminat Pădurea Norvegiană a lui Murakami. Am stat pînă dimineaţă. La final am închis cartea şi am privit îndelung în tavan. Şi ceva mă apăsa în piept, parcă regretul finalului. Ştiam încă de la primele cuvinte că m-am îndrăgostit, 300 de pagini mai tîrziu eram sigură de asta.
Voi ieşi cu rolele pe seară. Am nevoie să mă mişc.
4 Comments
evergreenstory
23 May, 2010 at 8:12 pm@ Adelina – le am de vreo doi ani primite cadou de la Pustiu
@ Ambre – frumos, da. probabil ca tine de capacitatea de a te detasa de numerele celorlalti
@ Ionouka – sa stii ca e un autor care inca ma bantuie. imi place asa mult senzatia asta… :*
ionouka
23 May, 2010 at 8:09 pmMurakami te apasa, nu finalul lui. El, fanteziile lui, vorbele lui, personajele fara noima care insa au atita dreptate. Rolele ajuta, dar nu vindeca sindromul Murakami.
Eu daca nu fac pauza citeva luni bune intre cartile lui… uf, nici nu vreau sa stiu ce se intimpla. :)
ambre
23 May, 2010 at 2:19 pm“cînd ieşim din constrîngerile sociale şi din convenţiile care ne-au obişnuit cu eroi şi cu replici din filme care salvează destine putem învăţa să respirăm.”
Cam aşa ceva. Ies uneori, forţat sau voluntar, dar o fac şi atunci nu mă simt nici eliberată, nici deosebită, mă simt stingheră într-un decor unde toţi îşi execută numerele la perfecţie.
Frumos, cu rolele, cred. Fac bine la inimă.
Adelina
23 May, 2010 at 12:54 pmŞi eu vreau rooole. :) De unde le-ai cumpărat?