Dor de senzația de doi

Până azi viața și cu mine am demonstrat că nu putem duce o relație. Ultimii ani, destul de tumultoși emoțional, au fost cam vraiște. N-am reușit să mă așez cuminte lângă cineva. Am ales pe tiparul: indisponibil emoțional și-am tânjit ca leul în cușcă. Ba, am trăit foarte mult la nivel mental.

Am ajuns acasă în seara asta, m-am uitat la camera mea goală, la lucrurile pe care le-am lăsat în deordine de dimineață, la cana cu ceai, la nimicul ce trona mândru. Și m-a pocnit dorul de a sta cu cineva, de a trăi diminețile leneșe, de a ne uita la un serial, de a împărți clipe banale. M-a lovit dorul de confort.

[youtube]https://www.youtube.com/watch?v=RNJSRBIm3NE[/youtube]

Nu m-am gândit că vine la pachet cu părțile nasoale din cupluri, ci doar la momentele alea de bine. Alea dulci scăldate în lumina soarelui de septembrie. Când adie vântul și auzi frunzele răscolite de atâta vară, senzația de abandon plăcut, de templu sacru în care doi oameni stau liniștiți.

Nu știu cum funcționează universul ăsta, dar mi se pare că am dat atât de mult chix încât nimic n-o să se schimbe în mai bine. Cu toate astea nu am un punct pe care să pun degetul și să găsesc o definiție logică. M-am dus cu valul și mie mi-e frică de apă. Cam așa ceva. Și mai mult decât atât, nu regret mare lucru. Nu-mi găsesc nici scuze, nici explicații, dar mă cunosc suficient cât să știu că am vrut întotdeauna să fie bine.

Problema e că expirăm.

Mi-e dor să pun capul pe cineva și să adorm fără să fie senzația de disconfort. Să fiu eu însămi, blândă și bună, amuzantă și feminină. Să nu joc vreun rol, să fiu completă-n doi. Să nu vreau să fiu în alt film.
[youtube]https://www.youtube.com/watch?v=DgALBg2-9TI[/youtube]

Dacă tot e tristețe, să fie!

Bună seara doamna toamnă. Bine ai venit. Amintește-mi să-mi iau puloverul cu mine.