dor

Mă aşez la masă şi îmi aprind o ţigară. Desfac o sticlă de bere şi o pipăi. E rece, dar mi-e sete! Beau cu grijă caă mă dor dinţii. Dar mi-e sete! Vreau să mă satur din două guri. Ce senzaţie stupidă. Să ai lichidul în faţă şi să nu te poţi bucura de el.

Mă apuc de povestit. Două ore, poate trei. Din fiecare. În tot acest timp nimeni nu mă întrerupe. Mă lasă pînă la capăt. Mă mîngîie cu privirea. Îmi oferă bricheta dinainte să scot ţigara şi-mi încălzeşte următoarea bere.

Vorbesc. Vrute şi nevrute. Momente de tăcere care în mod normal ar trebui umplute cu sfaturi, concluzii. Dar ce e normal? Şi iar şi iar. Frămîntări. Doruri. Oftaturi.

Mă termin epuizată cu ochii mari privesc în gol. Normal, la final închei glorios cu cele două cuvinte care mă identifică: nu ştiu şi poate nu vreau să ştiu aş mai vrea să spun, dar nu am curaj.

Sunt sărutată prietenos pe frunte  şi apoi sunt invitată la un film şi-o pizza.