Confesiuni

dor

Mă aşez la masă şi îmi aprind o ţigară. Desfac o sticlă de bere şi o pipăi. E rece, dar mi-e sete! Beau cu grijă caă mă dor dinţii. Dar mi-e sete! Vreau să mă satur din două guri. Ce senzaţie stupidă. Să ai lichidul în faţă şi să nu te poţi bucura de el.

Mă apuc de povestit. Două ore, poate trei. Din fiecare. În tot acest timp nimeni nu mă întrerupe. Mă lasă pînă la capăt. Mă mîngîie cu privirea. Îmi oferă bricheta dinainte să scot ţigara şi-mi încălzeşte următoarea bere.

Vorbesc. Vrute şi nevrute. Momente de tăcere care în mod normal ar trebui umplute cu sfaturi, concluzii. Dar ce e normal? Şi iar şi iar. Frămîntări. Doruri. Oftaturi.

Mă termin epuizată cu ochii mari privesc în gol. Normal, la final închei glorios cu cele două cuvinte care mă identifică: nu ştiu şi poate nu vreau să ştiu aş mai vrea să spun, dar nu am curaj.

Sunt sărutată prietenos pe frunte  şi apoi sunt invitată la un film şi-o pizza.

You Might Also Like

3 Comments

  • Reply
    altcersenin
    23 April, 2010 at 2:18 pm

    foarte important sa fii ascultata si mai ales nimeni sa nu te intrerupa… iar momentele de tacere uneori vin sa accentueze foarte clar cele spuse inainte… asa ca , daca momentele de tacere nu sunt intrerupte cu intrebari stupide, inseamna ca ai atins, ai ajuns pina la ratiunea sau poate la sufletul, cuiva…

  • Reply
    evergreenstory
    22 April, 2010 at 5:31 pm

    le ballon rouge over and over again :)

  • Reply
    Ruxi
    22 April, 2010 at 5:29 pm

    Si ce film vizionezi? :P

  • Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.