Dorințele Evergreenei, dar fără tramvai

Torn vin alb în paharul cu picior. Îl amestesc. Îl miros. Sorb o gură. Îmi înmoi buzele cu limba. Aprind o țigară. O fumez însetată. Mai aprind una. Cântă de-o vreme cocorosie, oare cât mai are de gând să mai cânte? Cântă până zic eu stop. Și momentan alerg și n-am de gând să mă opresc.

Aș vrea să strig. Atât de tare încât să tresari. Să-ți vibreze trupul. Și să vii spre mine. Te întâlnesc la colț. Stăm în întuneric. Respirăm aburii. Ei ne respiră pe noi. Plutim pe nori. Facem abstracție că Universul ne pândește. Mă strângi tare-tare în brațe. Și eu plâng tăcut. Plâng de toate câte-mi sunt și câte nu-mi… nu vreau mai mult decât momentul ăsta de tăcere. Tăcere care nu ne stânjenește. Tăcere care nu adâncește vidul dintre noi. 

Apăs lama rece pe încheietura stângă să te scot din sistem. Ești parte din viscere. Ești viciu. Mai bine ies să mă plimb. Merg pe stradă cu pași repeziți, de golan săturat de viață. Respir vântul care n-a obosit să adie. Observ ferestrele oamenilor. Și ei ca și mine păstrează luminile aprinse. Fumez o țigară pe-o bancă a nimănui. Ce bune-n nopțile astea!

“Lasă-i, sunt nebuni unul după altul” (Un tramvai numit dorință, piesa de teatru). Eu i-aș lăsa, dacă nebuna n-aș fi… eu.

Termin paharul de vin. Sting lumina. Apăs play să văd Un tramvai numit dorință, filmul. Dacă tot mi-am spart capul la piesă, e bine s-o duc în aceeași cheie și să mă termin complet. Pen’că mâine vine o nouă zi și poimâine o alta și viața curge prin venele mele… alături de tine!

Uneori mă opresc din alergat. Obosită și pierdută am tendița să mă întorc. Și o apuc înapoi. Ca să mă opresc din nou să constat că nu am unde. În spatele meu e negura și atât. Așa că mă întorc și iau viața la pas mărunt, de acolo de unde am lăsat-o.

Mergeți la piesa asta! Spuneți mai departe despre ea.
Ne vedem duminică la șapte, da? Vă aștept acolo.

HugsLovePeace
>.<