Nu știu când am ajuns fix în momentul ăsta, dar m-am mutat. Iar. După ce m-am întors cu coada între picioare crezând că viața m-a doborât. N-am renăscut eu ca pasărea Phoenix, că-s istovită și lovită-n coaste, dar am mai făcut un pas înainte. Și e cumva sentimentul ăsta. Cumva de parcă o iau de la capăt, apar alte gânduri și idei, apar alte planuri și dorințe. Și tot așa.
Am experimentat fuga. Și așa mi-a plăcut să fug, să caut vinovați, să mă ascund după tot felul de colțuri, că s-a făcut 2014 și eu încă număram. Da, ne-am ascuns.
Dragă tată, mă gândesc în fiecare zi la moarte. Uneori am senzația că am murit și doar bântui, alteori sunt extrem de pregătită să se întâmple, iar în rare ocazii mă înspăimântă.
Vorbeam cu un prieten care-mi zicea că el nu se gândește. Nici o altă prietenă nu se gândește la moarte. Ei se gândesc la viață, la realitatea realității, dar nu la moarte. Eu aproape de fiecare dată când ies pe noul balcon de la etajul 7 mă gândesc cum ar fi să sar. Nu sar, dar mă gândesc cum ar fi. Așa pățesc cu orice loc înalt unde mă găsesc: terasă de bloc, pod. Oriunde. Mă gândesc cum ar fi să nu mai fiu.
Mi-a scris un tip că blogul mustește de probleme emoționale. Și eu care mă temeam că vrea terapeuta să-mi dea papucii… m-am liniștit.
E ciudată senzația asta. Că nu găsesc o linie de mijloc. Fie detest existența și vreau să mor. Fie ador existența și urăsc ideea de moarte. Cert e că mă înspăimântă amândouă sentimentele: și viața și moartea. Rar găsesc liniștea aia, pacea interioară care vine odată cu lipsa unui atașament de ceva.
Am gânduri care vin buluc. Și bube-n cap pe fond nervos. Și cearcăne. Și o lipsă acută de a face orice. O dorință de ducă, dar și de stat.
Pe lângă asta se întâmplă lucruri frumoase cu munca și cu filmul. Pf, am câteva momente de faimă și tot ce visez este să mă trezesc dimineața lângă un om. Sau să dorm. Dar sunt în mood-ul ăla de nevoie de om.
Am zis că atunci când mă mut o să fie desfrâu și destrăbălare. Am constatat că viața nu e ca-n filme și am zero opțiuni. Așa că beau bere pe balcon și mă gândesc la cum ar fi dacă. Muncesc la cele trei joburi. Mă vait că nu-mi ajunge timpul. Rămân mereu fără bani. Mănânc aiurea. Visez la mare. La munte. Fac calcule. Tai. Strâng. Spăl. Mătur. Adică trăiesc. Într-un fel anume, cumva, realizez că-s vie. Și cred că la final de zi, asta e important. Că-s vie.
Dragă tată, nu știu de ce, dar zace-n mine o incapacitate de a fi fericită. Nu știu dacă am moștenit-o de la tine sau am nu știu ce karme nerezolvate, dar nu mă mai supăr pe nimeni pentru asta. Pur și simplu există și oameni care nu pot fi fericiți. Nu mă mai întristează asta…
te rog nu te opri din a mă iubi
10 Comments
Den
15 March, 2018 at 11:25 pmIti recomand sa pleci o vreme…ca in filmul ala, stii tu, Eat Pray Love, dar fara Love ca e mai cool. Cu un buget redus, Italia e intotdeauna raspunsul. Mai stii poate gasesti si tu un italiano vero :) Sau calatoreste unde vrei tu, numai rupe-te cateva zile, poate luni, sa vezi ce tupeu prinzi :) Viata e prea scurta si grea oricum, nu ti-o mai ingreuna si tu..
Evergreen
16 March, 2018 at 6:15 am:) Multumesc
Gladiola
16 March, 2016 at 10:07 amca un scaun cu trei picioare. asa sunt eu dupa ce a plecat. as vrea sa ii scriu parintelui meu o scrisoare cum faci tu. dar parca inca nu pot sa vorbesc de durerea asta.
frumos post. multumesc.
Evergreen
16 March, 2016 at 1:03 pmOf, cred ca vin cuvintele… la un moment dat.
MicaSperanta
18 July, 2014 at 10:21 pmBuna ,
Am citit blogul tau printr-o simpla intamplare … un amic a postat pe fb micul tau colt de suflet -poate prea trist si nemangaiat pt varsta pe care o ai si iti scriu la ora asta pt ca sunt convinsa ca meriti .
Meriti sa crezi in tine si in sensul vietii asteia ,meriti sa fii iubita … Incearca sa-l cauti pe Dumnezeu pt a-ti gasii pacea si lumina dar mai ales iubirea aia neconditionata pe care toti le avem ca obiective in viata (sau ar trebui)
Credinta e cea mai buna terapie …si nu ti-ar da papucii niciodata (asta daca n-o sa ii dai tu intr-o zi)
Te imbratisez cu caldura !
“Speranta”
Evergreen
19 July, 2014 at 9:14 amMultumesc, Cristina :)
Am citit comentariile tale pe pagina lui Liviu si nu am mare lucru sa iti spun. Apreciez intentia buna, insa recomandarea lui “Dumnezeu” nu functioneaza. Nu inteleg de unde concluzionezi tu ca eu nu cred, doar pentru ca gandesc, traiesc si analizez. Din cate stiu eu, cartile alea sfinte pe care le recomanda “oamenii impacati, marii cunoscatori ai adevarului” spun ca Dumnezeu e in toata lumea. Daca e in toata lumea e si in mine, deci gandurile astea le are si el. Terapia cea mai buna ar fi sa nu se puna etichete, cred. Fiecare om are un proces propriu si cred ca fiecare are dreptul si libertatea sa si-l traiasca.
Iti multumesc inca o data ca ti-ai rupt din timp, insa Dumnezeii nostri sunt diferiti
Roxana
18 July, 2014 at 4:03 pmRoxy , si daca nu aveai nimic?? si daca sanatatea nu iti dadea voie sa te bucuri de puterea a merge , sau de a vedea , sau de a vorbi??
Bucura-te scumpa de ce ai si apreciaza pina cand le vei pierde :-( viata e nedreapta si daca nu apreciem la timpul potrivit , mai tarziu nu vom mai avea ce aprecia .
Ai grija de tine si incearca sa nu te mai gandesti la ” ce ar fi daca ” , ci doar zambeste mai des .
E o terapie buna :-)
Roxy de la Guti :-P
Evergreen
18 July, 2014 at 6:38 pmTe imbratisez :)
Loredana
18 July, 2014 at 3:50 pmBăi, îmi vine să dau cu pumnii-n viață, citind ce-ai scris! E atâta tensiune și frustrare și nervi și mă regăsesc așa de crunt în incapacitatea aia de-a fi fericită, că mi se pare absurd să scrie cineva așa, cu bucăți din mine… cum, cum suntem așa? Te citesc și te înțeleg și văd că nu-s numai eu așa și nici nu știu dacă să mă bucur sau să mă enervez mai tare. Ufff.
Mda. Eu tocmai m-am mutat de la șapte. Mai jos. O fi semn? :P
Evergreen
18 July, 2014 at 6:39 pmO fi.