După ce mi-am tuns părul

…și mi-am ros unghiile

Mi se întâmplă câteodată să merg pe-o stradă. O stradă care-mi pare fi a mea.
O cunosc, am bătătorit cărarea cu pașii mei, am tocit asflatul cu fuga nebună, am scrijelit iubiri și apoi le-am șters cu talpa, am jucat șotronul și am pierdut la gropița.
După toate astea ajung într-un punct în care-mi privesc buzele vinete în oglinda unui lift în care cântă, fir-ar să fie, Voltaj. Cu fiecare etaj coborât strada mea devine incertă.

Mi se întâmplă uneori să ratez anumite străzi, crezând că drumul e presărat numai cu trandafiri. Am uitat că și ciulinii fac parte din flora omului. Fentez strategic dramele și mă avânt în viață. Decid să nu mai analizez și totuși în cele șapte minute în care aștept taxiul stomacul meu freamătă și gândurile-mi curg șuvoaie.

După ce mi-am tuns părul ani la rând și după ce mi-am ros nenumărate unghii am renunțat la aceste obiceiuri barbare de a mă mutila. Acum zâmbesc tâmp cu privirea în gol. Și golul mi-l umplu cu imagini care nu sunt, n-au fost și nu vor fi.

Ah, tu străine, vrei să mă dăruiesc ție… și cum oare să fac eu asta când inima, mintea și trupul sunt dăruite altcuiva?

Merg pe-o stradă care-mi pare că a fost a mea cândva. E de fapt o simplă iluzie a femeii în căutări. E de fapt o simplă iluzie ce vine din nevoia cruntă de a mă dărui. E de fapt strada altcuiva care (al naibii privilegiat) se plimbă fluierând un cântec al nimănui.

Ah, tu străine, de-ai putea să-mi desfaci legăturile și să mă porți pe aripile tale. Ah, de-aș putea să găsesc cheia. Dar am ascuns-o atât de bine și de adânc în mările lăuntrice, că… până nu iese ea la mal, eu n-am ce-i face.

Pe când alții dorm, Evergreen se crede scriitoare. Pfff…

 

HugsLovePeace
>.<