e ca şi cum

Ai afla că dansezi pentru ultima oară sau că suferi de boala aceea teribilă care te ţine departe de razele soarelui.

E ca şi cum ai primi un blestem să nu mai vezi niciodată marea. Să n-o mai simţi, să n-o mai bei cu sete în verile caniculare.

E ca şi cum ai aflat că ai cancer în ultima fază şi că mai ai 3 zile de trăit… şi tu nu crezi în miracole. Şi în 3 zile pierzi tot, absolut tot ce-ai construit cu mîinile goale şi sudoarea voinţei, cu amintiri clădite pe speranţe, cu lacrimi de bucurie.

Nu am mîinile legate. Aş putea face atîtea s-o iau de la capăt, să beau din cupa împăcării, să dănţui cu zîmbetul imens. Nu e ca şi cum nu aş putea să ies din labirint cînd cunosc atît de bine cotloanele. Nu e ca şi cum sunt depresivă şi-mi place şi mă zvîrcolesc satisfăcută în propria-mi victimizare. Nu e ca şi cum nu mai văd marea niciodată.

E doar o greutate care apasă şi doare. Nu bănuiam să am insomnii. Nu bănuiam să mă doară organul iubirii aşa… constant, de două zile. Nu bănuiam să visez deja lipsa ta. Era un derdeluş pe care mă dădeam singură tîrîndu-mă pe fund. Era alb. Şi albastru. Şi gri.

E ca şi cum m-am înecat cu un sîmbure de măr şi-a rămas acolo în gît, într-o jenantă rană.

Nu există comparaţii şi nici cuvinte sau taste care să spună ce e. Nici eu nu ştiu bine. Niciodată nu am ştiut. M-am prefăcut că ştiu, dar habar nu aveam. E ciudat să nu mă cunosc, să nu ating o linie de plutire, să nu pot să-mi stăpînesc emoţiile.

Astea-s zilele cînd plîng din orice. Aşa-i ianuarie. Greu şi apăsător.