Confesiuni

E doar o iluzie

Stau întinsă pe pătura cu stele și privesc fix în tavan. E alb. De ce nu mă miră. Niște gâze au murit în lustra ”vintage” din cameră. Mi-am propus să fac schimbări aici, dar nu duc la bun sfârșit planul. Așa nu duc eu la bun sfârșit planuri. Să revenim la tavan. Mă uit la degete. Mi-am dat unghiile cu ojă roșie. Ar trebui să merg la femeia căreia îi dau bani să faca asta mai bine decât mine. Parcă sunt feminine mâinile mele. Așa. Cu unghiile roșii pictate prost. Chiar și-așa. Am avut complex când eram ai prostănacă. Mi se părea că am mâini de băiețel. Mâini care au ținut alte mâini. Tot de băieței. Îh.

Înapoi la tavan. Incursiune. Mi-am făcut bagajul. Oare mi-am pus lenjeria? Tavan! Da. Deci am de luat o decizie. Pe care am mai luat-o de șaișpe mii de ori până azi. Pe secundă. Dar oare să-mi iau placa de păr? Ești culmea! Stai aici, uită-te-n tavan. Conctează-te, femeie! Dar ți-am zis că sunt deconectată. Deci, decizia, mda. Ziceai că te simți tristă. Da, dar poate ăsta e thing-ul meu. Cum au unele femeie alura aia melancolică. Eu am o tristețe. Ai pe dracu! Râzi mereu. Și ce dacă râd? Alooo! Ce vrei tu de la viață, femeie? Vreau să evoluez! Încotro? Peste tot. Păi, peste tot nu se poate. Că te împrăștii în loc să te aduni.

Ia și tu lucrurile mici. Uite, cu băiatul ăsta, de exemplu. Ce-ți trebe de la el? Nu știu. Lui ce-i trebe de la tine? Nu știu. Dar ce știi? Știu că uneori aș vrea să-i văd moaca dimineața. Și nu-mi place gândul ăsta. De ce? Că mă face să mă simt vulnerabilă. Și că-mi creează iluzii. Dar totul e o iluzie. Tavanul, tu, eu, timpul. Atunci? Cu munca? Cu munca mi se pare că bat pasul pe loc. Am găsit un loc cald și confortabil și rămân acolo înțepenită. Păi încotro vrei să te îndrepți? Nu știu exact. Mă duc și eu cu valul. Dar mi-ar plăcea să știu. Eu cred că știi și te răsfeți. Cu filmul? Cu filmul… of. Cu regia. Cu scrisul. Toată partea mea artistică o arde dubios prin alte părți. Și în loc să profit de tristețea asta și să scot ceva bun din ea, mă zgâiesc în tavane și mă gândesc la prostii. Ce prostii? Nu știu. Iubire. Auzi, iubire… Ce dracului am? Ești la PMS? Nu. Oh.

rox evergreen andrei e doar o iluzie

Mi-e greu să fiu aici acum. Și chiar depun efort să rămân conectată la realitate. Știu că e cel mai sănătos așa. Dar mă doare să înfrunt fiecare zi. Păi las-o să fie. O las. Încerc.
Bucură-te și tu. De fiecare zi. Meh. Au oamenii pretenții absurde, am mai zis asta. Au senzația că bucuria trebuie să aibă o formă anume. Nu știu ce se așteaptă să fac. Să dănțui pe stradă? Nu-mi vine. Mă bucur mai mult în sinea mea. Să zicem.

Deci tu ești tristă din cauza unui băiat? Really? Nu. E o stare de cu totul. Ca o bulă în care am intrat. Vine de pretutindeni. Și când mă uit la cer și apune soarele, e așa… o tristețe. Auzi, de când nu ai mai băut? De trei zile. Vezi?

Sună telefonul.
Rox, sunt jos. Coboară!

 

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.