e greu să mergi atunci cînd înveţi să zbori

Plouă de cîteva zile. Privesc pe fereastra îmbîcsita oamenii care se grăbesc pe stradă. Umbrele care umbresc chipuri se izbesc într-o goană nebună. În băltoace, picurii mai fioroşi, provoacă cercuri jucăuşe. Ploaia supără oamenii, dar ploaia se bucură atunci cînd spală păcate.

Îmi aprind o ţigară. Primul fum tras cu sete mă ameţeşte. Nu pot decît să mă bucur de stare. Nu pot decît să mă bucur de miresmele lăsate de atîta amar de ploi. Şi poate, dacă cerul se limpezeşte la timp, mai prind şi-un curcubeu. Cuminte. Şi poate, dacă nu mă pierd în emoţii îl prind în poză.

Ploaia măruntă se izbeşte de pervaz. Îmi atrage atenţia. Rămîn cu privirea fixă minute în şir. Ţigara se fumează de una singură între degetele încleştate. Dacă închid ochii mă văd deasupra oceanului. Planez a libertate. Poate sunt un albatros. Nu ştiu ce sunt. Nu mă văd de mai sus. Mai sus de atît nu pot urca. Şi ce bine mi-e. Ciudat, nu mi-e frică să zbor. E ca şi cînd fac asta dintotdeauna. Cunosc senzaţia. Cunosc sunetele. Cunosc…

Mă frig degetele. Revin la ploaia mea măruntă în oraşul meu posomorît. Va ieşi soarele. Asta ştiu. O ştiu dintotdeauna.

Şi da, mă pot considera un om fericit. O fericire simplă, modestă de neinvidiat!

Picioarele-mi sunt amorţite. Calc cu greu. În străchini, cum îmi zicea mama. Şi da, mi-e greu să merg cînd tocmai am zburat…