Era și cazul…

Să mă lovească o răceală după atâta amar. Și după frigul de ieri de la filmare. Și după orele în care-am stat încălțată cu o pereche de adidași înmuiați în noroi și ploaie. Un tip mi-a făcut “exteriorul la adidași” la spălătoria auto. Și atunci mi-am dat seama că spălatul mașinii nu este chiar a piece of cake. Trebuie să ai dexteritate.

Dar a fost atât de mișto senzația la filmare încât beau fervexurile cu zâmbetul pe buze. Și plus de asta, am motiv întemeiat să lenevesc în pat mâncând supică. Doar e vineri, nu?

*Înainte să apuc să mă îndrăgostesc de cineva ar trebui să știu dacă dormim bine împreună. Dacă mă simt confortabil și dacă dimineața când mă trezesc (mă) simt într-un anume fel. Abia apoi aș putea să încep să scot fluturii din colivii. Doi oameni care nu pot dormi împreună – un gest atât de intim în doi și totuși atât de individual (o formă de libertate în cuplu pe care celălalt n-ar avea cum să ți-o reproșeze) – nu au cum să și conviețuiască împreună.

Mi-a plăcut să aud asta. “Mi-e dor de ea. Din moment ce am fost împreună înseamnă că am avut momente bune.” Și m-a făcut să mă gândesc la cât de nasoi suntem după ce ne despărțim de un om. Din teama de a nu suferi cumplit aruncăm cu noroi în ce a fost, fără să recunoaștem că… au fost momente bune.

De aceea parcă aș vrea să mă scuz pentru toate inepțiile scoase pe gură și nu din suflet despre diverși foști.

Iar am avut senzația de micime existențială a omului pe pământ. Și iară mi-am dat seama că ce trăiesc eu și cred că-s mari valori emoționale, raportate la Univers, nu reprezintă nici măcar un bob de nisip. Cobor în mine și mă resemnez: m-am născut la nivel de pământ, mă raportez la individualitatea universului mic și ce trăiesc zilnic reprezintă viața mea – mică în perspectiva extratereștrilor, imensă pentru mine.

O întreagă poveste.

HugsLovePeace
>.<