Secvente

Eu. ca om.

E o temă recurentă în postările mele. Cea legată de oamenii pe care îi cred eu ai mei și ei de fapt sunt ai lor. Știu, primim lecții peste lecții până reușim să ne desprindem de ce avem tatuat în noi. Nimic nu e întâmplător. Atragem anumite tipare ca să ne uităm în oglindă. Umbra noastră e vie și e mereu pregătită să ne pună pe jar.

Ascult podcasturi de dezvoltare emoțională. Și rațională. Și cu toată informația, inteligența emoțională dezvoltată, terapia cu sine, cu specialiști, după nopți și zile de introspecție, mă regăsesc în aceeași ipostază. Mereu și mereu.

Transformarea mea din femeie în femeie-mamă a venit la pachet cu niște călătorii foarte dureroase în trecut. Am accesat-o pe Roxana Mică și noi două nu suntem împăcate. Pentru că îmi este foarte, dar foarte milă de ea.

Mereu și mereu dezamăgită de oamenii care se presupune că sunt cu mine, că sunt ai mei, că they got my back.

M-am prins că asta vine de demult, de când eram un țânc mucos și că are legătură cu relația maternă. Că acest du-te-vino emoțional l-am avut și-l am în continuare. Că sunt când stăpână pe situație, când copilul nebătut pe cât merita.

Mi s-a spus des că am fost un copil rău. Nu un copil deosebit, ci un copil rău. Că meritam mai multă bătaie, că făceam numai prostii. Am venit pe lume și am distrus odihna alor mei, liniștea, am distrus corpul mamei mele. Am venit pe lume, dorită, dar bănuiala mea e că am fost bifată din punct de vedere social. Și cu asta am crescut. 9 nu era suficient, trebuia 10. Curiozitatea era pedepsită.

Și nu mai pot să scriu.

You Might Also Like

No Comments

    Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.