Confesiuni

Eu când vreau să zbor îmi aduc aminte cum se merge

Am nevoie să mă opresc și să mă concentrez
Acum vreo șase luni spre un an, nu mă pricep la determinarea timpului trecut, vorbeam des cu un prieten bun de-al meu îndrăgostit lulea de o femeie. Deși înțelegeam prin ce trece și deși fusesem în papucii lui în repetate rânduri și cu diverși oameni, îmi venea să-i sparg dinții când îl vedeam moale și prostănac. Vorbeam mult și când era mai jos dădeam cu el de pământ, apoi îl luam în brațe și-l alinam și tot așa. Azi e bine, a depășit drama și tragedia, e cu o fată, nu e distrus emoțional, ci supraviețuiește surprinzător de bine după prăpastia unde  a trăit. Am vorbit la un moment dat cu el și m-a întrebat cum e cu viața, cu bărbații, cu filmele? M-a simțit din ton că-s moale și vulnerabilă și m-a făcut p***ă de 16 ani. M-a luat râsul gândindu-mă de câte ori am dat cu el de pământ. Îi venise rândul. Încercam să-i explic cât de rațională sunt și cât de lucidă și totodată cum e ceva mai presus de mine (și sper să nu fie ego) care mă trage spre plutirea aia. El mă tot lua pe argumente și exemple, iară eu tot îi dădeam cu vise de adolescentă virgină. Mă enervează și-mi place când apare cineva. Mă enervează că-mi pierd reperele, că mă scoate din zona de confort emoțional. Îmi place că-mi pierd reperele și că mă scoate din zona de confort. Se sting și astea. Sunt zile când mă trezesc moale și știu că e genul ăla de stare care mă va face să vreau căldură, afecțiune și iubire. Sunt zile când îmi sunt suficientă. Cu toții le avem, numai că unii dintre noi reacționează, iar alții le lasă să fie. Eu sunt genul ăla care reacționează, dar se educă în sensul ăsta.

În viață avem nevoie de repere.
Situațiile în care ne-am simțit noi minunat, situații la care să facem apel și pe care să le căutăm în viața de zi cu zi. Mi-a adus Ana aminte de asta. Asta nu înseamnă că trăim într-o plutire nostalgico-melancolică, ci că vrem să scoatem ce avem noi mai bun și să dăm. Ne vor pocni în freză îndoielile, oamenii, viața, dar să nu renunțăm… să facem câte un pas mic în fiecare zi. Să ne recunoaștem când suntem moi, când suntem tari. Să fim conștienți de raporturile de putere pe care le ducem cu oamenii din jur. Să fim mai blânzi și mai tandri, chiar dacă celălalt ne repede. Să fim ai dracului dacă situația o cere. Și să ne acceptăm că ăștia suntem. Niște egoiști buni.

dear god make me a bird

Am renunțat la planuri
Acum că știu ce-mi oferă împlinire în existență și că știu cam ce aș avea eu de oferit lumii, am lăsat deoparte planurile. Am vise.  Și scopuri. Și obiective. Dar am lăsat planurile deoparte. Pentru că mergând într-o zi pe stradă mi-am amintit de mine acum 5 ani și de cum mă vedeam eu. Eram cu Puștiu, bănuiam că o să ne căsătorim și că o să facem copii. Mă vedeam într-o familie, o scenă oarecum clișeu, dar care se potrivea cu cine credeam că sunt atunci. Acum locuiesc cu doi bărbați, dar nu sunt cu niciunul, nu am stabilitate emoțională de la alt om, ci de la mine, nu visez la căsătorie și nici la copii, am rearanjat prioritățile, am debutat pe marele ecran, fac ce-mi place, sunt pe propriile picioare și mă descurc. Onorabil aș zice.

Cred că asta am scris în iulie:
Am lăsat deoparte baloanele colorate, fluturii, ursul și o parte din cine eram. Am golit anumite sertare, am ales anumite haine, am căutat anumite senzații. Am făcut o selecție. Nu la sânge, dar cât să știu sigur că pornesc într-o altă direcție. Eu o văd evoluție, mai departe de cine credeam că sunt, mai aproape de niciun crez. Este absolut ciudată viața și parcă e alcătuită din două componente: imaginar și realitate, astea fie sunt satisfăcătoare, fie de tot căcatul.   Am fost destul de supărată pe mine că nu am avut un traseu clar sau că lucrurile nu au ieșit cum am vrut sau cum mi-am imaginat. Apoi am realizat că întotdeauna viața mea a depins de oameni, iar oamenii sunt imprevizibili. Azi te iubesc și mâine au nevoie de o pauză, azi vor să cucerească lumea alături de tine, mâine vor să fie singuri și să se descopere. Așa că nu are niciun sens să mă mai judec pentru lucrurile care nu au ieșit, poate mai bine cinstesc pentru cele ce au ieșit. Sunt într-un calm uluitor pentru sezonul de vară. M-am străduit mereu să fiu cea mai bună, să ocup locul I în topul preferințelor, să fiu apreciată pentru munca mea, pentru eforturile mele. Am fost mereu în competiție cu orice și am tânjit la tot mai mult, mai intens, mai sus. Așa de tare m-am concentrat pe orice altceva, că am uitat cum se merge, tot visând la zbor. Eh, m-a pocnit în numele tatălui adevărul: învață să mergi, ai răbdare și după aia dacă o fi să fie și nu te-ai drogat prea mult, poate și zbori. Depindem enorm de oameni. De emoțiile lor. Suntem interconectați. Sunt cea mai bună versiune a mea de până acum și nu am de gând să las pe cineva să mă convingă de altceva.

Azi.
Am obosit să-i las pe ceilalți să-mi spună cine sunt.
Suntem trei: imaginea pe care o construim pentru a o arăta lumii, cine credem noi că suntem și sinele autentic… oh, și pagina de Facebook…

Foto Cover: Only Lovers Left Alive
Foto

You Might Also Like

2 Comments

  • Reply
    Evergreen
    11 October, 2014 at 9:44 am

    Sunt minunata, da :)

  • Reply
    anonim
    10 October, 2014 at 10:42 pm

    Eu as zice ca tu(voi) esti/sunteti minunata/minunate. Si uite ca nu ti-am zis cine esti, ci doar cum cred eu ca esti .

  • Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.