Merg pe stradă și fiecare bătaie a inimii îți strigă numele.
Ești agonie și extaz. Mă doare corpul. Mă doare mintea.
Mă doare aerul pe care-l respir.
Și fiecare strigăt de disperare pe care-l țin în gât.
Și mă zbat în fiecare zi între viață fără sens și iubire profundă.
Am înțeles parte din drumuri. Am înțeles să te las în pace.
Am înțeles că nu-s nebună. Că mai presus de o minte nocivă e un sine absolut care nu mă lasă să te las.
Mă dezic de tine în fiecare seară și-n fiecare dimineață te îmbrățișez în vis.
Sunt o lașă. Scriu pe blog. Vorbesc cu lumea, dar ție nu-ți spun. Pentru că tu ori taci, ori zici că-s nebună. Și ușor mi-ar fi să fiu nebună. Ușor mi-ar fi să nu simt că te caut dintotdeauna. Ușor mi-ar fi să înghit o rețetă și să zac inertă. Ușor mi-ar fi să fie totul despre formă și percepție.
M-aș lăsa să cad în gol. Fără frânghii. De sus de tot. Să cad și să mă fac una cu pământul. Numai să te scot din mine. Numai să nu mă mai trezesc cu tine în gând, cu numele tău pe buze. Numai să nu aflu că ești. Că faci. Că mergi. Că taci. Că pleci. Că vii. Și după toată disperarea asta se așează liniștea. Pentru că eu știu că cu fiecare clipă trecută sunt mai aproape de mine. Pentru că eu știu că într-o zi o să-ți întorci chipul spre mine. Și atunci lumina ne va scălda pe amândoi împreună și nu separat. Pentru că noi ne-am născut să fim unul în viața asta. Nu doi rătăciți. Pentru că tu mă cauți în fiecare zi, dar sunt prea la îndemâna ta să mă iei. Pentru că altfel ce ai mai căuta?
Dar nu te mai judec și nu te mai cert. Ești nobil.
Și probabil și tu ca și mine te lupți cu demonii tăi.
Te las în fiecare clipă. Liber. Să pleci. Dar suntem legați. Și eu am înțeles schema. Cumva. Sau am impresia că am înțeles-o.
Iubirea pe care ți-o port m-a adus mai aproape de mine. Și pentru asta-ți mulțumesc. Pentru celelalte te-aș urî cu plăcere, dar nu mai am sentimentul ăsta în configurație. Și nu-mi rămâne decât să te iubesc. În fiecare zi mai mult ca ziua trecută. Până se sfârșește pământul și după…
finish
No Comments