Eu, mie îmi

Când îmi pun ceva în cap e cu neputință să nu-mi iasă.
My middle name is ambition!

Dar ambiția asta poate fi uneori stupidă. Poate fi doar impulsul unui ego pe care cu greu îl țin în chingi. Ambiția asta mă poate duce în jos și nu în sus, ceea ce e iar, prostesc.

Când îmi place un om, nu neapărat în sensul erotico-emoțional, ci pentru povestea lui sau pentru zâmbetul lui, mă duc spre el. Mă duc spre el precum taurul. Și-l acaparez cu iubirea mea și cu atenția mea. Îl copleșesc. Îl admir. Îl complimentez sincer. Plină de viață. Plină de setea de cunoaștere. Omul ăla se sperie. Crede că am intenții ascunse. Eu îi spun că vreau să stau cu el, să bem un vin, să-l cunosc, să-mi povestească. Devine agresiv. Eu îi spun că poate mă inspiră pentru un film. El fuge. Se ascunde. Zice că-s stalker. Eu îi zic că are ochi frumoși.

Când îmi pun ceva în cap, îmi iese! De obicei abordez oamenii. Și-i descos. Din curiozitate. Oamenii se sperie. E normal, probabil. Și eu am ridicat niște ziduri de protecție. Dar eu nu vreau să le fac rău. Vreau să-mi fie dragi. Să petrecem timp. Să hălăduim pe străzi. Să învățăm viața unul de la altul. Să împărțim momente. Să povestim. Să ne conectăm.

Am cunoscut o mulțime de ființe frumoase. Oameni mișto de tot pe care i-am oferit pe tavă altora. I-am lăsat în urmă pe toți, fiecare și-a urmat destinul. Poate eu am fost omul cu ușa, dar care e obligat să rămână în prag. Habar nu am. Am încetat să mai privesc înapoi. Am în viața mea alții. Și tânjesc după alții. E un cerc al viciilor. Și-am mai spus că-s om vicios!

HugsLovePeace
>.<