M-am privit multă vreme prin ceilalți. Fie prieteni, fie bărbatul din viața mea, fie jobul ales, fie banii din portofel, fie cartea din geantă sau gusturile în materie de filme. M-am privit mereu din laterale, din alte perspective, din oglinzile altora. M-am redus la a fi apreciată de alții și am căutat mereu să mă explic. Să fiu corectă, rezonabilă, tolerantă, normală. Să nu rănesc, să nu destabilizez, să nu acuz, să nu judec. Să fiu în raza vizuală, sprijin fidel, să răspund la telefon oricând, să fac cumva să fie bine pentru toată lumea.
De multe ori am preferat să le caut scuze celor din jur și să le accept afirmațiile de genul, ”așa sunt eu, dacă nu-ți convine, pleacă”. Dar eu la capitolul plecat am stat prost. Am părăsit de puține ori în urlete și depresii. Că pe mine mama m-a făcut să stau, să îndur, să accept și să sper la mai bine. Să tânjesc, să asigur, să ofer iubire și ajutor moral… că se vor întoarce toate.
Dar la ce bun că se întorc? Când eu mă aflu în altă ipostază a vieții? Când oricum nu mă mai ajută, poate doar îmi ung orgoliul cu miere, dar la ce bun? La ce bun că o să primesc eu vibe bun de la niște unii care cândva mi-au dat-o de lumânări?
N-am chef să dau eu lecții de viață. Dar pot să cer, să-mi asum și să aleg. Pot să fiu liberă și pot să fiu conștientă de sinele meu. Pentru că viața m-a învățat că nu am nevoie să fiu ridicată în slăvi de ceilalți dacă eu în ochii mei sunt una cu pământul.
Sunt un om fidel. Al dracului de fidel atât în iubire, cât și în prietenie. Dar să fie pe bune, din aia clasică. Din aia despre care au făcut unii mai deștepți filme. Din aia care te face să te cutremuri când citești despre ea. Altfel, drame ieftine, futut direcții aiurea, căutări absurde și defulări de personalitate neformată nu mai accept. De ce?
Pentru că nu mai vreau. Pentru că nu mă obligă nimeni. Pentru că asta nu mă face un om mai rău. Sau mai bun. Sau mai prost. Sau mai slab. Pentru că pur și simplu am ajuns în punctul ăla în viață în care îmi sunt autosuficientă și-n care sunt destul de matură să-ți trântesc ușa-n nas, fără să mă mai smiorcăi apoi.
Sunt sigură că există în Universul ăsta persoane care să mă iubească și să mă ia pentru cine sunt eu. Nu pentru ce pot să ofer, nu pentru nevoile pe care le pot satisface (fizice, emoționale, morale).
Deci nu poți să dispari din viața mea fără nicio explicație, nu poți să mă iei și să mă dai deoparte, nu poți să mă lași să vin ca să mă respingi. Pentru că am niște principii bine înrădăcinate-n mine care nu-mi permit să mă las umilită. Și pentru că nu merit.
Eu sunt femeia care te poate iubi altfel. Cu totul. Fără ascunzișuri. Fără jocuri. Fără minciuni. Și care-și poate asuma asta până la capăt, în purul adevăr. Dar nu uita că-s și femeia care poartă mereu un revolver la glezna stângă și care e dispusă oricând să te pedepsească pentru nedreptate.
Așa că mai bine zic să trăim în pace. Nu mă face să vreau să te rănesc.
Și asta suntem toți și toate.
Nu ne obligă nimeni să stăm. Și noi nu obligăm pe nimeni să rămână.
Există întotdeauna un alt drum în spatele altei uși.
Pune mâna pe clanță! Și asumă-ți odată cine ești!
*** a defula: a da curs liber ideilor sau tendințelor refulate în subconștient. ♦ (Fam.) A-și descărca sufletul. –
*** a refula: a respinge, a înăbuși din domeniul conștientului în subconștient imagini, dorințe,
reprezentări, idei sau tendințe neplăcute, care contrazic conștiința morală a individului.
via dexonline.
Foto: Jan Saudek
Nu vă rupeți prea tare creierii în week-end, altfel, distrați-vă!
Ah, țineți-mi pumnii să primesc luni o veste bună.
7 Comments
Ralu
19 September, 2013 at 7:10 amFain scris!
Evergreen
19 September, 2013 at 8:08 ammerci fain
alex
19 November, 2012 at 10:56 amnice.
Anamaria
15 November, 2012 at 2:53 pmAi scris superb ,scrii superb . Eu am revenit pe blogul tau ,n-a mai fost de foare mult timp si imi era dor. Te-ai schimbat mult ,observ ca viaa ti s-a schimbat mult ,cand am “parasit” cititul blogurilor erai foare vesela ,aveai un mo se exprimare strengaresc ,aproape ca mi te imaginam o fetita cu parul lung si roscat cu multe pitrui cu obraji rosii cu buze la fel de rosii ,cu ochi mari si jucausi cu un fes gata ,gata sa zboae ,cu un fular aruncat aiurea si imbracata neglijet calculat. o fetita care exprima fericire si iubire intr-un mod contagios . Acum esti mult mai matura . na regasesc in postarile tale ,in special in aceasta ,din pacate eu nu am reusit sa devin atat de matura inct sa pot tranti usi in nas fara regrete si fara smiorcaieli dupa . Multumesc mult ca imi alini singuratatea (cred ca asta e si motivul principal pentru care m-am intors la cititul de bloguri ) si iti doresc multa, multa in ceea ce faci .
gina
11 November, 2012 at 4:00 pmEști dură!
Poza este criminală.
Evergreen
9 November, 2012 at 9:36 pmma bucur. sper ca au mai simtit oameni :)
Denisa
9 November, 2012 at 9:13 pmAi scris frumos, asa dur. Da frumos, si am simtit cu tine. Multumesc!