Everybody dies and everybody lies

sună telefonul. răspund cu gesturi automatizate. o voce-mi spune că suntem în doliu. sunt surprinsă. uitasem de existența acelui om care cândva m-a ținut în brațe. irelevante amintirile de acum 20 de ani. poate. încerc să scormonesc în creier după ultimele imagini cu el. e vag totul.

urmează înmormântarea. va fi îngropat lângă tata. pe tata nu l-am mai văzut de… de când? nu-mi amintesc anul morții sale. și nici ultima zi când l-am văzut. știu ziua. 15 martie. ploua, parcă. și nu aveam timp să plâng când îl puneau în groapă.

o sun imediat pe bunica. n-am văzut-o anul ăsta. abia dacă vorbesc cu ea. mă ia frica. nu vreau s-o pierd. nu vreau să intre și ea în cufărul amintirilor cu oameni plecați de lângă mine. nu vreau să rămână o imagine vagă.

îmi spui să plâng. că e ok dacă plâng. îți spun că nu găsesc momentul. că atunci când mi se umplu ochii de lacrimi ori mă sună cineva, ori merg la cadru. poate e bine.

sunt conștientă de momentul ăsta din viață și-l trăiesc intens în sinea mea.

îmi spui că așa este în viață. roxănica. oamenii ajung să fie singuri. asta nu e rău. e doar o etapă. nu trebuie să fie mereu o figură masculină la care să mă raportez. și nu trebuie să fie altcineva care să mă completeze.

eu le știu pe toate. și le conștientizez pe toate. și-n teorie au sens. și în lumea reală au sens. doar că atunci când le trăiești pe propria piele, rămâi cu urme. nu degeaba toți suferim de anomalii ale sufletului. nu degeaba ne trezim că habar nu avem ce vrem, de fapt.

aș vrea să tac. pur și simplu să nu mai simt nevoia să mai zic nimic. să tac și-n creier să fiu zen. să tac și lumea să se desfășoare-n fața mea.

de două dimineți trec pe strada aia. și mă uit la balconul de unde am privit de atâtea ori. și pășesc pe străzile pe care m-am plimbat de atâtea ori. sentimentul e altul. eu parcă sunt altcineva. dar strada aia rămâne. și noi vom rămâne.

să nu minți

cu bine,

Foto