fabrica de vise UNATC

sau fabrica plină cu dezamăgiri.

îmi place! îmi place mult. sunt cuprinsă şi prinsă de tot ce se petrece în jurul meu, dar mai ales în mine. m-am îndrăgostit de visul meu.

în fiecare zi cad în iad. şi mă frămînt. mă îndoiesc. mă sperii că nu pot. şi vreau mai mult şi mai mult. poate fi numită disperare. poate fi numită panică. ori iubire cretină. ori cum vrei tu, dar eu sunt captivă acestui joc al ielelor. iele mizere. iele drăceşti.

retrăiesc aceleaşi stări de altădată. pe vremea cînd credeam că nu-s sănătoasă psihic. că o iau razna. am realizat că de fapt, toate aceste “nebunii” fac parte dintr-un proces de umanizare sau de dezumanizare, dar că sunt fireşti. cu toţii le avem într-o măsură sau alta.

cînd sunt acolo mă pierd pe mine. habar nu am de ce. aş vrea să fiu altfel. mai puţin implicată. mai puţin din tot, dar nu pot. sunt un burete care absoarbe informaţii şi le rumegă şi le rumegă. le dau afară. le pun la loc. trăiesc într-o dezordine, eu cel mai ordonat om de pe planetă. mă frînge.

nu m-am gîndit niciodată serios dacă o să fac film după. ce fel de film. cum? unde? glumesc cu nonşalanţă pe tema asta. nu m-am gîndit pentru că mi-e frică. mi-e frică să nu fiu o ratare, un eşec, o pierdere de timp. bineiînţeles că şi tie ţi-e frică să dai greş.

problema e că aici nu se prea iartă.

nu sunt un geniu. probabil că aş vrea să fiu, dar nu sunt. sunt un om absolut normal. mai mult decît normal care a avut norocul şi voinţa de a intra pe un tărîm ce se vrea anormal, artistic, desăvîrşit, grozav etc.

mi se zguduie profund principiile. le adun de pe jos şi le strîng la piept ca o mama desfigurată de propriul copil.

cine sunt eu? azi…