fără niciun titlu

Nu cred în jurăminte. De niciun fel. Mai ales cele de genul: nu te voi părăsi niciodată, te voi iubi veşnic, nimeni şi nimic nu ne va… Ba da, ne va, cîndva! Nu cred, mai ales că le-am încălcat cu neruşinare. Eu, care-s omul jurămintelor.

Dar nu-i aşa că sunt momentele alea cînd trebuie să le spui?  Şi nu pentru că aşa trebuie, ci pentru că te frămîntă cuvintele şi însemnătatea lor. Aşa am simţit şi eu. Pentru moment, pentru o săptămîna sau chiar ani. Am simţit atîta iubire încît aş fi putut muta munţii sau chiar zbura deasupra lor. Apoi s-a stins. Brusc sau trepat. S-a evaporat.

Şi pentru că se duce asta nu înseamnă că ce am simţit atunci se anulează. Nu, momentul în care te-am strîns în braţe şi ţi-am etalat pe tavă argintată tot din mine, rămîne. Întipărit pe retină, în timpan, în suflet. Şi îl port cu mine, deşi nu mai pot cuprinde cu braţele deschise nici un băţ, darămite să mut munţii.

De aceea, vă recomand să juraţi credinţă şi dragoste veşnică. Pentru că ne topim după planuri şi declaraţii şi promisiuni. Şi de va fi să le încălcaţi nu scuipaţi pe ele. Sunt în noi.

Mîine trăiesc un moment important. Nu ştiu cîtă însemnătate va avea după mîine, dar azi cred că e important. Mîine regizez un proiect drag mie în calitate de studentă. Şi mi-ar plăcea să se anuleze cele pierdute după jurăminte. Aşa, pur şi simplu. Proiectul ăsta e dedicat cuiva şi acel cineva nu mă mai strînge de mînă… şi mîna mea e rece…

şi cam atît. să-mi ţineţi pumnii şi să-mi trimiteţi toate gîndurile voastre pozitive. Nu am emoţii. Sunt liniştită.